Atunci cand ne referim la copii, ai nostri sau ai altora, auzim sau rostim, multi dintre noi, aceste cuvinte: ”Are tot ce-i trebuie!” Dar ce ii trebuie unui copil si pentru ce?

Este evident ca ce ii trebuie difera de la o varsta la alta, de la o grupa de varsta la alta. Unui bebelus ii va trebui altceva decat are nevoie un adolescent, iar unui prescolar, altceva decat are nevoie un elev de gimnaziu. Si totusi, tuturor le este trebuinta de aer, de hrana, de apa, de sex, de somn. Acestea sunt numite trebuinte fiziologice. Am spus le este, dar de fapt corect este ne este, noua tuturor. Fara de ele existenta noastra ar fi pusa in pericol. Calitatea acestora este o alta discutie. Calitatea aerului respirat, calitatea si cantitatea alimentelor ingerate, calitatea si cantitatea de apa consumata, calitatea si numarul orelor de somn, toate determina calitatea sistemului imunitar, rezistenta organismului, stilului de viata ales. Ca fapt divers, se stie ca un om rezista mai putin timp fara somn decat fara mancare.

Un alt doilea nivel de trebuinte este dat de siguranta, de securitate cu referire la familie, la mediul inconjurator, la propriul corp, la proprietate, la resurse, la sanatate. O stare de nesiguranta conduce la aparitia angoaselor, fricii, temerilor. Pentru un bebelus, nesiguranta inseamna o temelie fragila pe care casa ce urmeaza a se construi, va fi instabila, ca pe niste nisipuri miscatoare. Urmatorul nivel este cel al afectiunii si apartenentei si are legatura cu familia, cu intimitatea, cu exprimarea starilor emotionale, cu relatiile de prietenie. Fara afectiune nu putem vorbi de atasament, de luare in grija, de apropiere, de incredere. Un alt nivel este dat de stima de sine, respect de sine si pentru altii, realizare. Ultimul nivel corespunde creativitatii, spontaneitatii, spiritualitatii, rezolvarii de probleme. Toate aceste nevoi ar trebui satisfacute pentru un bun echilibru interior, pentru o buna capacitate de adaptare.

“Nu-i lipseste nimic!” Are jucarii, are mancare, are haine, are unde dormi, are rechizite…Ce-i lipseste?” Chiar acesta este intrebarea: ce ii lipseste copilului? Lipsa comunicarii, lipsa exprimarii sentimentelor de afectiune, lipsa timpului petrecut impreuna, lipsa cuvintelor de multumire sau de incredere, toate creeaza o stare de tensiune a copilului, sentimente de respingere, de neincredere in propriile forte. Mai mult, copilul va face tot ce va gasi de cuviinta sa atraga atentia celui care nu ii ofera, nu ii satisface aceste nevoi (de atasament, de stima de sine, de siguranta). Va minti, va plange, va face prostii doar-doar il va apropia pe parintele sau, chiar daca aceasta ar insemna sa fie pedepsit sau sa fie certat.

”Trebuie doar sa invete!” Ce inseamna sa invete? Sa scrie, sa citeasca, sa socoteasca? Sa fie politicos? Scopul parintilor, al profesorilor este acela de a-l invata pe copil cum sa isi identifice si sa isi recunoasca resursele, calitatile, abilitatile necesare adaptarii si orientarii in viata, rezolvarii problemelor cu care se vor confrunta. A invata nu inseamna a sta ore in sir in fata caietelor si cartilor, ci a-i arata cum se cere, cum se ofera, cum se intreaba, cum se relationeaza, cum se rezolva conflictele, cum se cauta. Si acesta se realizeaza prin joc, prin discutii, prin implicarea in diferite activitati comune. Astfel copilul se va simti acceptat, iubit, util, folositor. Va avea incredere in el, va avea un model de urmat, va sti la cine sa apeleze in caz de nevoie, va sti pe cine sa intrebe.

O prima concluzie ar fi ca nevoile copilului nu coincid cu nevoile adultului, ale parintilor. Nici macar pentru fiecare dintre parinti. Fiecare este diferit, nu este una cu celalalt. Mai este de subliniat o diferenta: ce nevoie are copilul si ce nevoie crede parintele ca ar avea copilul. Iar un exemplu simplu, este acela cand cel mic este infofolit cu multe haine, in timp ce mama are doar un maiou, raspunsul acesteia fiind simplu: ii este frig. Oare? Asa sa fie? Poate ca da, poate reactia mamei este exagerata. Numai reactia copilului si expresia chipului sau ne poate da valoarea reala a raspunsului.

Fiecare are nevoile sale, dorintele sale. Si pentru ca am rostit aceste doua cuvinte: nevoi si dorinte, sa facem o precizare. Nevoia nu coincide cu dorinta, nu desemneaza acelasi lucru. Nevoia inseamna necesitate, trebuinta, ceea ce se impune, ceva fara de care ar fi afectate sanatatea sau bunastarea sau functionarea in termeni normali. Dorinta este nazuinta, pofta, aspiratie, doleanta, deziderat. Neindeplinirea dorintei nu afecteaza buna functionare, nu conduce la traume sau blocaje functionale.

Un ultim semnal de alarma este legat de cand si cum raspundem nevoilor copilului. Prea devreme sau prea tarziu, deloc sau coplesitor, prea slab sau exact atat cat trebuie, cum trebuie. Prea mult, inseamna mai tarziu dificultati de separare. Prea putin, inseamna suferinta, neincredere. Prea devreme, inseamna sa nu aiba toleranta la frustrare. Prea tarziu inseamna asteptare, nemultumire, nesatisfacere. Exact cat trebuie, cum trebuie, cand are nevoie inseamna ca parintele il vede si il accepta ca o persoana diferita, ca este atent la el, la ce spune/cum spune/cui spune, inseamna sa il asculte, sa ii arate ca il vede si il crediteze, sa ii confirme aceasta existenta diferita si unica. Cu alte cuvinte, sa il iubeasca asa cum este si sa ii arate aceasta. Sa ii arate ca a fost binevenit in familie si ca parintii sunt acolo pentru a-l ajuta in cresterea si dezvoltarea lui, pentru a-l spijini si incuraja, pentru a-i arata ca si adultii simt, se bucura, se intristeaza, se infurie, se impiedica, se ridica.

Si sa nu uite ca nu este singur atunci cand nu e nimeni langa el, ci atunci cand nu are de cine sa ii fie dor si cand nu are pe cine sa iubeasca!