Un om mai este om, cand oamenii din jurul lui sunt neoameni?

Psih. Mihaela BALION

Eseu asupra cartii lui Primo Levi, Mai este oare acesta un om?, Editura Polirom, 2004.

Ce suntem oare, cand nu mai suntem oameni? Cand umanitatea se transforma in animalitate? (“…lagarul e o masina uriasa care transforma oamenii in animale”) Ce se intampla cu sufletul nostru cand tot ceea ce simtim este frica, abominabil, dezgust si ce se intampla de fapt cu psihicul nostru cand suntem redusi la nevoile bazale de foame, urinat si defecatie? Ce mai suntem cand nici macar vanatori nu putem fi, deci nici macar la stadiul animalului pradator? Ce fel de fiinte sunt cele care ne supun unor suferinte, pe care intreaga imaginatie si istorie ale umanitatii nici macar nu le-au descris in arta, daramite cand ele exista in real? Sunt ele oameni? Ce se intampla in psihicul lor? De ce nevoia de a batjocori, de a umili, de a calca in picioare si la propriu si la figurat? De ce atat ura, atata dorinta de razbunare, de a face rau? Si de ce si de unde satisfactia acestor acte, ganduri si sentimente infioratoare? “[…] limba noastra nu are cuvinte pentru a exprima aceasta ofensa: desfiintarea unui om”. Aceste randuri sunt doar cateva franturi din framantarile Haftling-ului (detinut – in limba germana) 174.517, italianul evreu Primo Levi, chimist trimis in lagarul Buna de la Monowitz, langa Auschwitz, pe 22 februarie 1944.

Zilele trec la nivel secundar, totul este calculat, cronometrat, masurat. Exista o contabilitate a vietii, a carei muzica, Rosamunda (“cantoneta sentimentala”), devine coloana sonora grotesca a unor pasi chinuiti si chinuitori, care poarta stafia catre un Charon a carui moneda este felia de paine. “Trebuie sa ne tinem drepti, fara sa taram sabotii, nu pentru a cinsti disciplina prusaca, ci pentru a ramane vii, pentru a nu incepe sa murim”. Sufletul devine treptat adapostul conflictelor, al dezamagirilor, al intrebarilor existentiale, de cele mai multe ori fara raspuns, sau cu unul clar contextual, al sentimentelor depresive, al unor satisfactii vitale, pana la transformarea intr-o mlastina a dezumanizarii. “Mai jos de atat nu poti sa ajungi: nu exista o conditie omeneasca mai mizera; nici nu este de conceput”. Inconstientul clocoteste continuu doar pentru cei alesi. Alesi ai unei suferinte fara sfarsit. Fericiti cei saraci cu duhul. In sensul crestin. O ora nedormita inseamna autoflagelare. Nu-ti poti da voie sa fii mesianic. Martirii nu raman in istorie. Nu ca masa. Sunt doar mormane de oase, pe care nici un general italian (v. Generalul armatei moarte, Ismail Kadare) nu se va incumeta sa le dezgroape. Nu suntem pe pamant albanez (idem). Suntem pe un pamant polonez steril si blestemat. Macar de-ar fi fost totul in numele unei ancestrale salvari a onoarei, a gjakmarrjei (ibidem), insa Isus n-a ucis pe nimeni, ci a fost ucis. Dar nu exista decat un automatism antisemit care curge intr-un sange profonat de la egipteni incoace. O ura total irationala, nu ca ura ar fi rationala, dar este manifesta intr-o forma atat de oribila, incat Marchizul de Sade ar contempla satisfacut luandu-si notite.

Exista multe elemente legate de psihanaliza in opera lui Levi. De la mult subliniata legatura si/sau clivare minte-corp, la visele recurente, la inconstient si trauma, vina si ura, etc.

Unul dintre visele din lagar era despre intoarcerea acasa, incercand sa-si spuna povestea, si intalnind impasibilitatea totala. Toata lumea pleca. Visatorul simte disperare si inutilitate: “Iata, aici e sora mea, cativa prieteni oarecare si multa lume. Toti ma asculta, iar eu le povestesc tocmai despre suieratul pe trei note, despre patul tare, despre vecinul meu […]. E o placere intensa, fizica, de nedescris, sa fiu in casa mea, intre prieteni si sa am atatea de povestit: dar observ imediat ca ascultatorii mei nu ma urmaresc. […] Atunci simt in mine un chin asemanator unor dureri din prima copilarie, de care abia iti mai aduci aminte: este durerea in stare pura, nealterata de sensul realitatii si de interventia unor imprejurari straine…”.

In ceea ce priveste corpul si psihicul, cartea este plina de evocarea sub nenumarate forme a acestor doua entitati distincte si fuzionale in acelasi timp. “Pentru a trai, important e sa te straduiesti sa-ti salvezi cel putin scheletul, esafodajul, aparenta de civilizatie.” Corpul trebuie separat de psihic intr-o incercare de autoconservare, datorate abjectiei fizice traite. Este perceput ca nefiind “Eu”, si ca purtand amenintarea anihilarii (Julia Kristeva).

Exista parca o dorinta de a se confesa si de a se scuza ca a fost unul dintre cei 3 oameni, din cele 125 de persoane transportate cu el, care a supravietuit acelui un an al regimului de ucidere.

In anii ‘60 s-a incercat explicarea fenomenului de vinovatie a supravietuitorului, de catre psihanalisti americani ca William Niederland, Henry Krystal, Bruno Bettelheim si altii, inspirati de Freud, Sandor Ferenczi, si Anna Freud, in a teoretiza ca sentimentele de vinovatie asociate cu supravietuirea erau rezultatul unei imitatii inconstiente a agresorului sau identificarii cu agresorul. Ei au sustinut ca detinutul umilit, in momentul socului, se apara regresiv impotriva violentei persecutorului cedandu-i inconstient, sau incorporandu-l imitativ, pe celalalt violent. Si pentru ca in conditiile lagarului, de neputinta abjecta, agresiunea incorporata nu poate fi proiectata pe agresor, violenta este intoarsa impotriva victimei, care o traieste sub forma unei constiinte de automutilare.

Majoritatea specialistilor in psihanaliza au fost de acord ca antisemitismul fanatic si criminal al nazistilor germani a fost o ideologie extrema irationala si patologic rasista, derivand din procese primare primitive a proiectiei inconstiente si clivajului. Toate aspectele rele ale individului si grupului sunt clivate inconstient, externalizate, si proiectate pe evrei. Antisemitismul si credinta in superioritatea germanilor ca si “Herrenvolk” (rasa superioara), alaturi de cantecul “Deutschland uber alles” (“Germania deasupra tuturor”), amandoua ale nationalismului social, erau o boala paranoida colectiva.

Dar Levi a fost unul care a iertat si a vazut chiar in semenii lui cei mai apropiati, josnicii mai grave decat cele ale agresorilor: “E om cel ce ucide, e om cine face sau indura nedreptatea; nu este om cel care, pierzand orice reticenta, imparte patul cu un cadavru. Cel care a asteptat ca vecinul lui sa moara pentru a-i lua un sfert de paine, chiar daca nu-i vina lui, e departe de omul ganditor, mai departe chiar decat cel mai necioplit pigmeu si decat cel mai sadic dintre sadici”.

Dupa mai bine de 40 de ani de la abominabila experienta, Levi a murit. Unii spun ca s-ar fi sinucis. Dar ce mai conteaza in ce fel s-a terminat o existenta atat de pretioasa? Pentru o interpretare psihanalitica a trairilor unui fost detinut, pentru a stabili o legatura intre conceptele de vina a supravietuirii si stresul posttraumatic? Sau pentru motivele depresiei care l-a urmarit o buna parte din viata? Important este cum a trait, ce a trait si ce a lasat in urma lui. A trait ca un OM, a trait de toate si prea multe si a lasat in urma nu doar niste opere valoroase, ci un exemplu de a fi si de a fiinta, cand insasi viata te desfiinteaza.