Linda David

Visele au suscitat interesul omului din cele mai vechi timpuri. Ne putem intreba cum a reactionat la trezire, primul om care a visat si daca si cum a stiut ca aventura traita avusese loc in interiorul lui, intrapsihic, si nu in ceea ce de comun acord numim realitate. Il accentuez pe “daca” si pe “cum” pentru ca intaiul visator, pana sa aiba un feedback de la mediu/anturaj, nu a avut cum sa deosebeasca evenimentele inchipuite in vis de cele petrecute in exterior. Reminisciente ale acestui dubiu, raman sa salasluiasca chiar si in cele mai rationale minti si dau nastere la convingeri exprimate in toate domeniile create de om. Simturile noastre prin care luam cunostinta de mediul exterior sunt indiscutabil limitate, fata de nemarginirea universului; mai mult, perceptia este o prelucrare a informatiei culeasa prin simturi, ce deformeaza mai mult sau mai putin realitatea externa. Dilema filozofica, universul ca realitate sau iluzie, isi are radacinile aici.

Iluzia, fantasma sau visul diurn este o implinire in imaginatie a unei dorinte. De cate ori visam cu ochii deschisi! Copilul, in joc, fantasmeaza fiinte, relatii, evenimente si cat timp  recunoaste locul tranzitional dintre interiorul lui si exterior, acest spatiu al imaginarului este caminul creativitatii, tot asa cum plansa arhitectului devine locul unde “creste” o casa. Daca insa acest spatiu tranzitional este redus la o granita prea subtire, transgresarea ei duce la confuzia dintre imaginar si realitate.

Nu este necesar sa fi asistat la reactia primului om care a visat. Este suficient sa observam copilul trezit dintr-un vis, sub imperiul unei angoase, pe care mama il linisteste, cautand impreuna pe sub pat si in dulapuri un Bau-Bau care in convingerea copilului a transgresat lumea imaginarului. “A fost doar un vis” ii poate spune ea, instaland diferenta dintre vis si realitate. Fara aceasta diferentiere, cele mai frumoase dar si cele mai infricosatoare creatii interne, ar invada lumea. (Ne amintim aici de filmul de factura SF, “Sfera”). Cu alte cuvinte putem vorbi de o latura a psihicului nostru care are ca tel culegerea de informatii vitale din mediul exterior, evident cu scopul de adaptare/autoconservare, latura ce poate intra in conflict cu alta parte a psihicului, cea care ar vrea sa instaleze imaginarul, dorinta, visul interior. De aici Freud a dedus un prim rost al visului chiar daca acesta are loc cu ochii deschisi sau inchisi: implinirea unei dorinte. Jung a vorbit si despre o functie a visului de compensare, precum si de integrare, unificare a celor doua componente ale psihicului, constientul cu inconstientul. Pentru ce am avea nevoie de o compensare? Pentru ca realitatea nu este acceptata, nefiind satisfacatoare, cu alte cuvinte, dorinta nu isi gaseste cai de exprimare, de implinire si descarcare a energiei in faptul real sau sublimat. Aici intervine cuvantul, un act eminamente cultural. Cuvantul poate avea forta descarcarii unui fapt, poate echivala cu o mangaiere sau o lovitura; cert este ca psihicul si corpul omului, reactioneaza fata de cuvant ca fata de o fapta. De aici si constatarea cu nuanta de umor ca primul act cultural a fost inlocuirea batei cu o injuratura. De aici si aparent simpla cerinta dintr-o psihoterapie psihanalitica: “Spuneti tot ce va trece prin minte indiferent de…”

   Inca din antichitate, interpretarii visului i s-a rezervat un loc anume. Cat priveste functiile lui, chiar in mitologiile primitive, gasim credinta ca unele vise ar fi efecte ale resturilor evenimentelor diurne sau ale starii de sanatate, pe cand altele ar fi vise cu semnificatii de dorinta sau premonitorii. Interesat de tot ce intra in sfera fenomenelor psihice, Freud redeschide capitolul interpretarii viselor, de data asta plecand nu de la traditii si superstitii ci din observarea faptului clinic. Diferente esentiale se vad la capitolul functiei premonitorii a visului si in tehnica de interpretare a lui. Freud nu gaseste suficiente dovezi clinice in sprijinul ideii magice ca visul ar putea fi premonitoriu. In schimb aduce o explicatie pe cat de simpla pe atat de geniala: visul infatiseaza ca implinita o dorinta, iar asta ori poate fi o pura coincidenta, careia noi ii dam sens, ori poate fi o transpunere in realitate cu contributia inconstienta a visatorului. In cazul unor vise ce “prevestesc” evenimente nefericite, putem intui legatura cu fenomenul psihic de compulsie la repetitie, pe care Freud l-a definit ca pe o incercare inconstiente a psihicului de a rezolva, retraind, repetand, repunand in scena, situatii din trecut, cu efect traumatic si de aceea uitate. Si Jung face observatia ca visele pot uneori anunta anumite situatii, dar aceasta nu ar fi o profetie. Multe intamplari din viata au o poveste inconstienta lunga, spre a carui deznodamant, ne indreptam fara sa stim constient, dar inconstientul ne poate transmite informatii prin intermediul visului. In acest caz putem asemana oracolul cu inconstientul.

O alta diferenta esentiala dintre conceptiile traditionale si concluziile lui Freud, apare cum am mai spus, la capitolul interpretarea viselor. In timp ce in traditii intalnim adevarate dictionare, in care de la A la Z ni se insira semnificatia elementelor din vis, Freud incepe sa dezlege visele prin metoda asociatiei libere. Neurolog la baza, el vorbeste despre elemente psihice ce constituie lanturi asociative, conexiuni intre urmele mnezice ale evenimentelor, imaginilor, reprezentarilor. In viata psihica, ideile, imaginile, amintirile, reprezentarile apar determinate de un scop. Vorbim de determinismul psihic si nu de fatalitate sau destin determinat de o forta exterioara. O idee care vine, aparent fara sens, de nicaieri este legata de fapt in inconstient, in serii asociative, iar metoda asociatiei libere – sa spui tot ce iti vine in minte, in pofida autocenzurii ce apare – deznoada firul asociativ si trimite la geneza visului. Cu alte cuvinte, visul povestit este doar cel manifest, decriptat el isi dezvaluie sensul latent. Cheile traducerii visului nu pot fi universale, ele se afla in dictionarul intern al individului, mai mult chiar, interpretarea nu poate fi decat in contextul subiectiv al unei relatii, cum ar fi visator-ascultator sau  pacient – psihoterapeut.