De curand, o discutie de grup intre colegi m-a facut sa ma gandesc, cu mult interes, la relatia lui Oedip cu timpul. Sau, mai exact, la varstele pe care le strabate complexul oedipian in fiecare om.
Desigur, reflectia imi este marcata de datele propriei copilarii: o indisponibilitate severa a mamei mele de a rezerva un spatiu mental si afectiv in viata ei pentru sot si copii m-a lasat expusa unui tata solicitant emotional si intens, pretentios cu menajarea stimei lui de sine, care ma privea, totodata, drept mama surorii mele mai mici. Un Oedip dat peste cap, ce m-a facut sa joc intr-un alt timp decat colegii mei de generatie.
Dar care este timpul oedipian, de fapt?
Copilaria mica este prima varsta: aici, o fetita sau un baietel se acomodeaza cu a fi copilul protejat al parintilor, indreptatit sa primeasca dragoste si atentie, resurse de trai, timp de joaca, armonie si stabilitate in camin, echilibru afectiv si educatie din partea ambilor parinti. Acestea ii sunt acordate, in mod ideal, fara sa i se ceara sa satisfaca nevoile unui parinte, asa incat copilul sa invete ca are voie sa doreasca lucruri pentru sine, sa-si construiasca un viitor sprijinit pe motivatia sa interioara. La aceasta varsta, sexualitatea matura nu este la indemana copilului: ea ii revine cuplului parental, mama si tatal, si reprezinta totodata consensul social de sprijinire in comun a copilului de-a lungul tuturor anilor sai de devenire.
A doua varsta este cea a tineretii, care aduce posibilitatea asumarii rolului sexual. Daca s-a putut forma, in trecut, in mod liber, o dorinta subiectiva de a face parte dintr-un cuplu si de a da nastere unor copii, este probabil ca tinerii sa vrea sa repete istoria parintilor lor, devenind ei insisi genitori. Acum sexualitatea este la indemana tanarului, care isi inscrie, astfel, in istoria personala, fara putinta de revocare, consecintele sexualitatii sale: copilul tau iti va purta, pe propria-i figura, nasul si sprancenele, tot asa cum va purta gura si obrajii barbatului care te-a fermecat la tinerete.
Cea de-a treia varsta oedipiana este putin tratata in psihanaliza, desi ar merita un spatiu mai consistent. Ea se refera la a lasa in urma posibilitatea sexualitatii, dupa ce, in prealabil, ai avut acces la ea. Nu ma refer la a inchide accesul la sexualitate in vederea amanarii ei, ca in adolescenta, sau prin reprimarea ei in virtutea unor norme profesionale, nici la ivirea unor invaliditati de ordin fiziologic. Ma refer, mai degraba, la acel „mezzo del cammin di nostra vita” in care ne-am trezit pierduti intr-o infundatura, anxiosi, nemaistiind ce sens au toate. Ma refer, cu alte cuvinte, la criza spirituala, susceptibila sa apara undeva in jur de 30-35 de ani, si care aduce un numar apreciabil de persoane la psihoterapie.
Referirea lui Dante la Infern, in primele versuri ale “Divinei comedii”, imi incalzeste inima, care altfel tinde sa-mi inghete cand rememorez primii mei pasi prin padurea intunecata: parintii, pana atunci idealizati, criticati, luati ca model sau cel putin temuti ca instante cad, unul dupa celalalt, in infern. Mi-am vazut mama drept Eva cea cazuta, un urlet ingrozitor si fara minte al pantecului ancestral al lumii, unde puiesc toate fiarele pamantului. Mi-am vazut tatal ca pe un zidar sinistru al vietilor noastre, ratacit in raport cu “marele arhitect” si ramas neputincios in ciuda faptului ca a ingropat de vii femeile la temelia casei sale. Sub o asemenea priveliste, propria mea „cladire”, propria mea incercare de a construi ceva, parea sa se naruie si sa se surpe, sa se prabuseasca vertiginos in intuneric.
Iar eu, din dragoste filiala oarba, incercasem sa repet modelul! Incercasem sa fiu ca si parintii mei!
Ce-i de facut de-aici?… Neprotejat de visele tineretii, cobori, atunci, in propriul infern: cobori sa vezi istoria lumii, sa vezi cum s-a ajuns pana aici, cautand, in miezul dezastrului, un raspuns, care nu mai poate fi cel al identificarii cu parintii. Oedip porneste acum in pribegie, neavand, deocamdata, nici macar speranta de a fi ridicat candva de un zeu, din crangul luminos de la Colona.
Asa merge si drama lui Sofocle, spre Colona, daca, desigur, toate actele piesei se joaca la timpul lor. Insa uneori se intampla ca ultimele acte sa se joace inaintea primelor. La mine, piesa a inceput cu mama deja moarta si cu amarnica nevoie de inlocuitor. La pubertate, voiam deja o alta solutie oedipiana: eram in urma celor de varsta mea, fiindca tanjeam sa fiu copil mic, si, simultan, eram inaintea lor, caci perspectivele vietii de familie nu ma mai distrau deloc. A fost la fel in relatiile mele de cuplu, la fel la serviciu si la fel in terapia personala. Voiam sa fiu fetita protejata a unei mamici capabile sa-l tina pe tata la o distanta rezonabila, dar, in acelasi timp, stiam, nemarturisit, ca nu-mi mai ramasese decat o varsta capabila sa trezeasca in mine noul: reflectia, vecinatatea crangului de la Colona.
Dar drama poate fi data peste cap si in alte feluri: unii evita ultimul act pana cand nu le mai ramane timp sa-l joace. Mai este inca timp, spun ei… medicina moderna face minuni, ramanem tineri. Mai este timp sa-ti schimbi numele, sa-ti schimbi orasul, sa omori Sfinxul inca o data, sa fii erou de la inceput. Mai este timp sa nu recunosti locurile, sa nu citesti povestea, sa nu-ti trebuiasca un zeu in frigul noptii. Cu o mica asigurare pusa deoparte, vei reusi sa mori sub anestezie, memoria nu te va mai deranja nici in surdina. Pana atunci, vei avea tonusul necesar pentru a face legi ale sanatatii, asa incat nici altii sa nu mai fie deranjati de memoria lor. Cu ce te mai afecteaza, in fond, faptul ca piesa a castigat deja lumea, cand poti tu singur sa te arunci in afara ei?
Psih. Cristina Popov
mai 2019
Lasă un răspuns