Mihaela Dragan

Sine, suflet, spirit…trei cuvinte care ascund in spatele literelor lor o intreaga taina si un intreg univers. Un univers ale carui limite incercam sa le atingem cu fiecare dintre metodele care ne sunt la indemana. Fie ca se numeste fizica, medicina, psihologie, fie ca se numeste religie sau terapie alternativa, fiecare dintre ele incearca sa aduca mai aproape de intelegerea noastra raspunsul la intrebari cum ar fi “cine suntem?”, “cine si unde este Dumnezeu?”

De multe ori, aceste incercari de a descoperi secretul, ne conduc pe drumuri care aparent sunt opuse, paralele, separate, dar odata initiata cautarea, uimirea consta in constatarea ca toate drumurile duc in acelasi punct.

In alergarea noastra continua, de la o zi la alta, scufundati in activitati obisnuite si orbiti de ploaia de oferte creatoare de false nevoi, uitam sa ne acordam minutul nostru de reflectie despre noi insine, minutul nostru de privire inlauntru si in sus. Aceasta alergare cotidiana pare a fi o fuga permanenta de noi, o aparare de invazia fricii de necunoscut si de schimbare, pana intr-o zi cand se intampla un necaz, cand apare o suferinta: o boala, o pierdere, un esec care ne obliga la oprire, la pauza…Si-atunci apare intrebarea “De ce eu?” sau “de ce mie?”, urmata de o multitudine de suparari si invinovatiri catre ceilalti sau/si catre Dumnezeu. Atunci avem o sansa de a realiza ca dincolo de micul segment de viata pe care il anima posturile de televiziune si care arata un viitor sumbru de cele mai multe ori, exista un ceva maret, ca intindere, ca importanta, ca energie, complexitate si unitate.

Este nevoie de timp pentru marturisire, pentru iertare, pentru a parcurge si intelege un fragment din meandrele inconstientului, pentru a intra in contact cu propriile noastre aparent necunoscute ecuatii de emotii, parte a acestui ceva pe care-l cautam.

            Iar cautarile incep cu investigatii medicale, cu regimuri, cu tratamente medicamentoase sau de alta natura. Continua, apoi, cu infrigurare, in biserica, cu rugaciuni, cu pelerinaje, cu acatiste si lumanari aprinse. Uneori ajung la terapii alternative (naturiste, prin atingere sau prin miscare) si la psihoterapii. Aceste cautari nu reprezinta, de fapt, decat o meditatie asupra propriei noastre stari de constiinta: cine suntem? ce suntem? cum de am ajuns in suferinta? Aceste cautari pornesc de la boala care macina in interior, care ataca organele, pielea, oasele, slabeste imunitatea, scade energia, pe de o parte, iar pe de alta parte, ne dau un fel de ragaz de a privi inauntrul nostru, o sansa de a cauta o alta perspectiva asupra menirii, sensului nostru in viata. Emisfera stanga a creierului nostru va folosi toate informatiile obtinute de la specialist, le va organiza in categorii satisfacatoare, in timp ce, poate, emisfera dreapta va activa placerea descoperirii prin relaxare, prin primirea celor ce urmeaza ca pe o aventura ce va fi descoperita si savurata pe masura ce este traita, cu toata gama de emotii implicita: curiozitate, frica, bucurie, speranta, uimire, neliniste, tristete, exuberanta, incertitudine, ingaduinta, toleranta, ura, necunoscut, iubire.

Boala va fi fost dintotdeauna in noi. Ea salasluieste in forme insidioase, undeva la nivelul pielii sau al organelor sau al creierului sau al celulelor si asteapta. Boala psiho-somatica, psihica sau pur fizica reprezinta iceberg-ul emotiilor negative acumulate de-a lungul vietii (oricati ani ar fi adunat ea) reprimate, ascunse, blocate, nerostite, al ciocnirilor dintre ele si valorile morale sau valorile si presiunile familiei sau comunitatii, al conflictelor dintre dorinte si realizari. Boala este ca un germene care se hraneste din suferintele indurate si aparent depasite, care creste si creste si creste pe masura ce frustrarea si nemultumirea sunt tot mai nerecunoscute si neacceptate, pana in momentul in care gaseste o fisura si rasare firav, atragand discret atentia, sau explodand, ca un vulcan, ce se revarsa fara putinta de a mai fi oprit.

Dar, asa cum boala isi are samanta in noi, la fel antidotul exista si el tot in noi, in pulsiunea de viata, in dorinta de a trai, in visele noastre, in putinta de a ne vindeca prin propriile resurse, chiar daca este uneori nevoie de ajutor pentru a le scoate la lumina.

Parintele Arsenie Boca scria cu simplitate “Adevarata restriste a omului e ca nu izbuteste deplin sa-si aduca la expresie propria fiinta, ca e tulburat de eul sau si-si pierde vremea cu lucruri de nimic. Iubirea de sine nu trece peste hotarele sale personale; ceea ce este mai pretios intra-insul se intuneca si adevarata lui fiinta nu mai iese la iveala. Aceasta aspiratie dupa tiparul desavarsit al fiintei e inradacinata in om mai profund ca foamea si setea si ca patima dupa avutie si slava.” (p.115, “Ridicarea casatoriei la inaltimea de Taina”, 2009).

Sa ne reamintim aici definitia psihanalizei, ca metoda de terapie ce incearca sa aduca la lumina amintiri refulate, impulsuri neacceptate, experiente nevorbite si sa clarifice semnificatia rezistentelor, a mecanismelor de aparare, a dorintelor inconstiente ale pacientilor, a transferurilor, cuvantul, asocierea libera principale instrumente de lucru. Cu alte cuvinte, psihanaliza, ca de altfel orice tip de psihoterapie, cauta sa dezvaluie compromisurile aparente facute in viata in fata conflictelor si a nevoii de adaptare la realitate (subiectiva si obiectiva), compromisuri care se transforma in simptome sau sublimari, ascunzand de fapt frici, vinovatii, agresivitati sau alte emotii de acest tip. Psihologul – terapeut se va afla acolo, langa cel care se cauta pe sine, care incepe aceasta calatorie cu sinceritate, cu teama, cu speranta, insa fara a le sti pe toate, fara a avea pretentia ca are solutia miraculoasa a vindecarii, ci punandu-si sufletul si cunostintele la dispozitia cautatorului, insotindu-l in acest drum, mai mult sau mai putin presarat cu tacere, cu lacrimi sau dimpotriva, cu avalanse de cuvinte sau de acte.

“Toti, mai mult sau mai putin, suntem oameni raniti; viata noastra contine lacrimi, agonie, vaiet, neliniste, pe care tot ea le naste. (…) Biserica (n.a. duhovnicul) imbratiseaza cu multa intelegere problemele zilnice si directe, dar deoarece voieste sa-l ajute efectiv pe om, ii da in acelasi timp si posibilitatea sa-si intalneasca spatiul launtric, sa perceapa perspectiva duhovniceasca si sa sesizeze nevoile sufletului sau. O problema poate sa-l zdrobeasca pe unul, insa poate sa functioneze ca o binecuvantare pentru altul”, apreciaza Parintele Nicolae al Mesoghiei si Lavreotichiei intr-o predica transcrisa in  lucrarea “Omul la rascruce” (p.70, 2012)

Iata cum se intalnesc si propovaduiesc aceeasi solutie a problemelor, si preotul si terapeutul: reintoarcerea si regasirea de sine, prin cuvantare, prin spovedire, prin marturisire, prin apelul la o persoana instruita, formata, cu har, care stie si sa poata sustine toata durerea sau furia, vinovatia sau teama celor nespuse poate vreodata si care ar putea fi radacina bolii si suferintei.

Omul, face zicere Sfanta Scriptura, a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, cu capacitatea de a emite judecati, cu constiinta, cu vointa si intentii, cu libertatea de a alege si de a crea. Iata cum, cautarea lui Dumnezeu in afara noastra pare o utopie, la fel cum Dumnezeu nu poate fi aflat fara cautarea de sine. Cu alte cuvinte, dintr-o alta perspectiva, poate mai putin religoasa, spunem ca nu putem gasi propria menire, propriul sens, propriul echilibru cautand  in afara noastra, ci doar rascolindu-ne si provocandu-ne propriile taine si secrete, scotand la iveala carbunii negri ai sufletului si transformandu-i in energie si lumina. Iar aceasta cere timp, rabdare si mult curaj, pentru ca ceea ce s-a construit in ani, nu poate fi reconstruit in cateva ore. Insa iluminarea din final merita tot efortul, iar acesta este un adevar pe care il reconfirma toti cei care au urmat acest drum, nu doar specialistii.