Magdalena Ionescu

Zilele trecute am primit „pe mail” un mesaj din cele menite să te facă să te mai destinzi sau să afli ce mai e prin lumea largă sau şi una şi alta; acesta era din categoria „nişte cercetători…”. L-am citit, am avut un mic rictus interior şi, fără să mă gândesc prea mult, l-am dat mai departe unei cunoştinţe. Ca răspuns, am primit două feţişoare, una râzând în hohote, alta plângând, tot hohote. Mi-am amintit de mica reacţie pe care o avusesem eu însămi citind notiţa cu pricina, i-am dat dreptate cunoştinţei mele şi am încercat să văd ce m-a făcut să tresar.

Nu am reuşit, din păcate, să aflu sursa notiţei, dacă este rezumatul unui experiment real sau dacă este unul fictiv, poate un soi de glumă; comentariul care urmează porneşte de la ideea că, real sau doar imaginar, cuiva i-a dat totuşi prin minte.

Iată despre ce era vorba:

Cum se naşte o convingere

“Un grup de oameni de ştiinţă au pus într-o cuşcă cinci maimuţe şi în mijlocul cuştii o scară, iar deasupra scării o legătură de banane. Când o maimuţă se urca pe scară sa ia banane, oamenii de ştiinţă aruncau o găleată cu apa rece pe celelalte care rămâneau jos. După ceva timp, când o maimuţă încerca să urce scările, celelalte nu o lăsau să urce. După mai mult timp nici o maimuţă nu se mai suia pe scara, în ciuda tentaţiei bananelor.

Atunci oamenii de ştiinţă au înlocuit o maimuţă. Primul lucru pe care l-a făcut aceasta a fost să se urce pe scară, dar a fost trasă înapoi de celelalte şi bătută. După câteva bătăi nici un membru al noului grup nu se mai urca pe scară.

A fost înlocuită o a doua maimuţă şi s-a întâmplat acelaşi lucru. Prima maimuţă înlocuită a participat cu entuziasm la baterea novicelui. Un al treilea a fost schimbat şi lucrurile s-au repetat. Al patrulea şi, în fine, al cincilea au fost schimbaţi. În final, oamenii de ştiinţă au rămas cu cinci maimuţe care, deşi nu primiseră niciodată o baie cu apa rece, continuau să lovească maimuţele care încercau sa ajungă la banane.

Dacă ar fi fost posibil ca maimuţele să fie întrebate de ce îi băteau pe cei care încercau să se caţere pe scară, răspunsul ar fi fost “Nu ştim. Lucrurile întotdeauna au fost aşa aici…”

Da, râsu’-plânsu’ …

Dar poate că mai potrivit ar fi „cum se naşte o conduită traumatică” sau – ceva mai benign –  „cum se naşte o superstiţie”… sau, dacă schimbăm puţin datele experimentale, „cum se naşte un obicei (sau o tradiţie)”.

De fapt, cred că vorbim aici despre: „Modalităţi patologice de impunere a interdicţiei”, respectiv „Modalităţi patogene de interiorizare a interdicţiei” … sau mai comercial (sic!) „Tehnici şi proceduri garantate de încapsulare şi replicare a situaţiei traumatice”.

Aşa-zisul experiment evocă izbitor universul concentraţionar, grupurile sau societăţile totalitare, fie ele lagăre naziste sau comuniste, azile psihiatrice sau… instituţii pentru copii mai mult sau mai puţin părăsiţi din România.

Real sau mintal, experimentul e dur pentru că implică multă violenţă şi frustrare, fără vreo gratificare compensatorie, fără vreo consolare oarecare, aparent fără vreo altă urmare decât că „toată lumea” păstrează încremenită şi transmite „din generaţie în generaţie” urma suferinţei (traumatice) provocată de Un Nu-se-ştie-cine-şi-de-ce supra-(sau extra?)-maimuţesc; altfel spus, de o forţă căreia nu i te poţi opune dar depinzi de ea – sau ajungi să depinzi de ea tocmai pentru că nu i te poţi opune.

… Şi  fără o poveste (anecdotă, snoavă, basm, legendă…) care să facă posibilă metabolizarea şi transformarea experienţei traumatice. E uimitor ce au găsit „oamenii de ştiinţă” de pus în gura grupului de maimuţe; nimic de felul „Se spune că, demult, pe când se potcoveau puricii cu 99 de ocale de fier ş.a.m.d.”… Nimic altceva decât un dezabuzat şi tâmp „Nu ştim. Lucrurile au fost întotdeauna aşa aici…” ! Ceea ce impresionează în experimentul relatat este nu atât rezultatul, previzibil, cât perseverenţa cu care este pusă în act cruzimea din partea experimentatorilor.

Zisul experiment arată, nu cum se naşte o convingere (aceasta presupunând un palier de gândire, fie ea magică, ca în superstiţii), ci cum se produce blocajul psihic, cum se barează calea trecerii de la nevoie la dorinţă (… de la „natură la cultură”), cum se generează un mediu în care singurul lucru care mai poate conta ar fi prezervarea substanţei vii, dar fără vreo posibilitate de transformare a condiţiilor (externe şi interne).

Pe de altă parte, e uimitor cum au ales „experimentatorii” o situaţie care evocă îndeaproape parabola fructului oprit, a pomului cunoaşterii Binelui şi Răului… aici, precum se vede, mai mult a răului!

O versiune mai puţin crudă a experimentului este cea cu peştişorii din acvariu: plasăm o placă transparentă care delimitează două spaţii în acvariu. O vreme, peştişorii vor încerca să treacă dintr-o parte în alta, dar se vor izbi de geamul transparent. După un timp, constatăm că peştişorii nu se mai apropie de zona despărţitoare. Scoatem atunci geamul-graniţă şi constatăm că peştişorii continuă să se comporte ca şi cum obstacolul e tot acolo (ca şi cum elementul interdictiv ar fi prezent, ar zice unii). Ce ar spune peştişorii, dacă ar fi întrebaţi de ce nu trec în partea cealaltă? „ – Nu ştim, dar parcă e ceva acolo care nu ne lasă să trecem limita…” Ce ar spune nepoţii şi strănepoţii lor? „– Se spune din bătrâni că cei mai viteji şi temerari peştişori pot trece de vama-vânturilor, de triunghiul Bermudelor, dar nimeni nu poate trece de vama-geamului!”.

Altfel spus, cred că mecanismul ar fi asemănător şi pentru lucruri (atitudini, obiceiuri, tradiţii…) mult mai benigne. Facem destule lucruri „pentru că aşa am apucat” şi nu strică nimănui, uneori chiar dimpotrivă, ne pot da, sau pot întări, un sentiment de apartenenţă şi de identitate bine stabilită. Condiţia ar fi – nu neapărat simplă! (la ea mă refeream la început când vorbeam de schimbarea unor „date experimentale”) – ca acel ceva pe care îl urmăm să nu fie impus cu cruzime şi să nu fie îndeplinit chiar orbeşte, ci să poarte cu el o poveste despre obârşia lui şi felul în care s-a transmis până la noi.