Linda David

Intr-un dialog cu o persoana din domeniul finantelor, cuvinte ca investitie, datorie, asigurare, intretinere, recuperare m-au frapat prin frecventa folosire.  La inceput am gandit superficial ca ar fi un defect profesional si ca am in fata un om responsabil. Dar pe masura ce inaintam in discutie, marturisesc ca incepuse sa ma agaseze ceva. Vorbea deja de copilul caruia trebuia sa-I asigure o viata, de investitii in educatia lui ca dupa un timp sa ajunga la un parinte fata de care se simtea dator. Detaliile legate de datorie se inscriau tot in registrul finantelor si a intretinerii. Si imi scapa intrebarea: “Dator pentru ce?” Raspunsul mi s-a parut coplesitor: “Cum ce, datoria de viata”.

Pana la urma ajungem la intrebarea bazala: suntem datori pentru ca traim? Ce ascunde sentimentul de datorie catre parinte? Este totuna datoria cu recunostinta?

Ce este viata? Daca parintele ar fi cel care ar face viata, atunci ar avea o noima sintagma de genul “Eu te-am facut”, dar este un fapt simplu si evident (daca nu ar exista omnipotenta care ne impiedica vederea): viata nu este facuta de parinti, viata este data de parinti.

Fac o marturisire personala: cand am fost insarcinata, m-a minunat realizarea faptului ca nu trebuie sa fac nimic pentru ca viata din mine sa creasca, ea isi urma prin propria “vointa” celulara cursul firesc. Rostul meu era de-a nu impiedica procesul si de-a proteja curgerea lui, nu eu eram creatoarea procesului.  Miscarile copilului dinauntrul meu au revelat intelegerea unui simplu fapt: in mine, dar diferit de mine, depinzand de mine, dar nu facut de mine. Nu noi facem viata, ea se face pe ea, noi o putem proteja sau nu.

Poate suna bombastic ceea ce am spus si pentru ca nu support sa fiu banuita de credinta fara stiinta, ma pot apara prin intelectualizare aducand unele argumente stiintifice. De la exceptionalul act al clonarii incoace, destule voci interpreteaza aceasta reusita ca pe capacitatea omului de-a crea viata. Clonarea este o cucerire care poate avea bune folosinte terapeutice, dar e departe de-a insemna crearea vietii. Pe scurt este un proces prin care se inlocuieste nucleul continator de ADN,  prezent intr-un ovul, cu nucleul altei celule prelevate din organismul pe care vrem sa-l copiem. Cu alte cuvinte, facem schimb de programe, dar mecanismul capabil de crestere si inmultire, mecanismul vietii, nu stim sa-l construim. Esenta diferentei dintre anorganic si organic, viul, ramane o necunoscuta. De aici incolo, dupa preferinte, se poate cadea in diferite extreme ale demagogiei religioase sau stiintifice.

Am urmat aceasta scurta incursiune referitoare la clonare pentru a putea face o comparatie cu procesul nasterii omului pe cai naturale, caci aceeasi neintelegere se ascunde in declaratiile de tipul, “eu te-am facut”, al unor parinti. O sa spun un lucru pe cat de banal, pe atat de grosier: odata ce un spermatozoid intalneste un ovul, nu mai ai nimic de facut. Stafeta vietii este data, ea isi urmeaza cursul. Participarea parintelui consta in oferirea mediului de crestere, a fatului, a bebelusului, a copilului, apoi a adolescentului. Si cheia unui mediu bun este afectiunea, capacitatea de empatizare cu nevoile reale dupa gradul unic de maturizare a copilului. Din pacate, lucrurile nu sunt simple, nu este suficienta orice fel de iubire. Unele dintre ele pot fi prea intense, legandu-l pe copil de parinte, altele prea slabe pentru a rezista la incercarile relatiei cu el. Gasirea distantei sufletesti suficient de bune depinde de multe aspecte: trecutul parintilor in relatie cu proprii parinti, aspiratiile lor proiectate asupra copilului, angoasele si “scenariile” de viata (Nu vreau sa ajunga ca…), modalitati psihice de-a se apara de angoase in fata neputintei, pierderii, culpabilitatii, rusinii… Este dificil de spus pana la ce nivel, de la psihic la somatic, se poate face simtita influenta in copil (chiar ajuns adult) al distantei sufletesti insuficient de buna dintre el si parinti.

 Acum, insa, mi se pare inutil sa vorbesc despre nuantele nenumarate ale proceselor de maturizare la copil sau despre perioadele in dezvoltarea lui, daca nu accentuez diferenta dintre doua viziuni parentale: a face viata sau a da-o mai departe. Daca am putea constient sa ne influentam fiecare celula a corpului nostru, poate am putea spune ca facem viata sau tocmai atunci am intelege altfel.  Asa, doar o dam mai departe, ca pe o stafeta pretioasa.  Ceva din noi o face, evident, dar ceva care nu apartine unui individ pentru ca este o mostenire a evolutiei naturale, la care putem participa doar protejandu-i cursul. Iubirea suficient de buna pentru copil poate incepe cu aceasta intelegere.

Perspectiva lui “eu te-am facut” duce inevitabil la perceptia de catre copil a unei datorii date de simplul fapt ca traieste. “Ma simt tot timpul dator fata de ei”, imi spune un om vorbind despre relatia cu parintii lui. “Dator?”, intreb eu. “Dator ca traiesc.” “Si care ar fi fost alternativa?” “De fapt…puteau sa ma abandoneze, sau sa avorteze, nu?” vine raspunsul spus sfios. In ce masura este aici o traire in fantasma si in ce masura este o percepere fina a unei realitati crude, ne poate spune doar istoricul sau personal.

Daca parintele face copilul si il are in intretinere asigurandu-i casa, masa si educatia, (ce sec suna!) atunci copilul este o investitie secata de afectiune. Si o investitie trebuie recuperata. In unele cazuri, el plateste prin drumul pe care parintele il alege pentru el. In altele o mostenire promisa mascheaza asigurarea parintelui, de fapt o cerere adresata copilului de a ramane dependent de el. Promisiunea mostenirii materiale, ca baza relationala, vorbeste atat de trist despre incapacitatea parintelui de a da afectiune copilului si despre constientizarea sensului expresiei “ce vei semana, vei culege”.

Si ajungem la intrebarea bazala: Suntem datori pentru ca traim? Si daca da, cu ce?

Citez din amintire: “Omul este o pasare cu aripile crescute inauntru”. Si as raspunde atunci cu alta  intrebare: este datoare pasarea pentru ca zboara? Da, e datoare sa fie pasare.  De fapt, cu libertatea zborului, libertatea de a fi face diferenta intre a te simti dator in viata si “datoria” (placerea) de-a trai.