Iuliana Lungu

Intr-o continuare a calatoriei noastre catre identificarea suferintelor sufletesti, ne vom indrepta atentia asupra relatiilor noastre cu ceilalti semnificativi, familia, prieteni, colegi, societate si asupra a tot ceea ce constituie mediu in general.

O modalitate simpla de evaluare a calitatii relatiilor cu ceilalti consta atat intr-o apreciere a interactiunilor cu lumea reala cat si a perceptiei subiective cu privire la interactiunea sinelui cu lumea sa interna. Astfel ne putem uita la o serie de parametri relationali, cum ar fi: natura si gradul de stabilitate a relatiilor interpersonale si a celor intime, abilitatea de a combina tandretea cu erotismul, tendinta de a privi relatiile cu ceilalti in termeni de nevoie de implinire, empatie si capacitatea de a mentine legaturi cu ceilalti in timp.

Teoria atasamentului considera ca tendinta de a crea legaturi emotionale intime cu anumite persoane este ceva innascut, un element fundamental caracteristic naturii umane. Aceasta tendinta este vizibila la nou-nascut, continuind sa existe in forme tot mai complexe in copilarie, adolescenta, in perioada adulta pana la batranete. Existenta vietii si perpetuarea speciei umane au la baza exprimarea emotionala si comportamentul asociat acesteia, comunicarea emotionala, empatica mentinandu-se ca trasatura principala a relatiilor intime.

Relatia Eu-Celalalt are la baza constiinta de sine care presupune si un anumit grad de constientizare a diferentierii Eu-NonEu.  Aceasta diferentiere “Mine-NeMine” va fi dobandita treptat incepand cu prima perioada a vietii individului uman, numita si perioada “ingrijirii parentale”, mai exact spus in faza de “sustinere”, in care nu vorbim doar de o sustinere fizica, ci si de o sustinere emotionala, afectiva, bazata pe atentia si empatia mamei. O ingrijire materna buna determina o dezvoltare sanatoasa a bebelusului in aceasta etapa ce presupune atingerea “statutului de unitate”, de persoana unitara in toate drepturile sale.

Acestei achizitii ii este asociata instalarea vietii psihice cu scop de “legare” a trairilor motorii si senzoriale ale individului. Ca urmare a existentei psihicului si a functiei lui de legare sau “tesere” cum a mai fost numita de unii autori, se contureaza treptat ceva ce ar putea constitui o “membrana limitanta”, imaginata uneori ca suprafata pielii, ceva ce ar avea rol de a schita o forma corporala, cu scopul de a delimita un inauntru de un in afara, dand un sens de realitate psihica personala.

Un alt proces care poate fi observat in aceasta perioada de sustinere este initierea inteligentei ca simbol al nasterii mintii, ceva diferit de psihic, insa cu rol de simbolizare si organizare a continuturilor psihice care constituie baza pentru relatiile noastre cu ceilalti dar si pentru visare si creatie. Aceste dezvoltari au loc in cadrul unui mediu sustinator, iar fara o sustinere “indeajuns de buna” aceste stadii nu pot fi atinse sau pot fi deficitare, determinand o functionare lipsita de stabilitate si claritate in ce priveste delimitarea Eu-Celalalt sau Eu-Mediu.

Astfel ca simptomele sau senzatiile de pierdere de sine, dezintegrare, traire fuzionala, dependenta, instabilitate, inconsecventa, incapacitate de a lua decizii si multe altele, traite impreuna cu un sentiment de “oboseala” psihica si fizica, isi pot gasi radacinile in aceasta perioada precoce a vietii.

O identificare a suferintei psihice si o reluare a dezvoltarii individului poate fi asigurata de un demers psihoterapeutic, in care pacientul insotit de un celalalt, simbol al figurii materne, de aceasta data un celalalt constient de scopul demersului, vindecat pe cat posibil printr-o analiza personala de propriile-i suferinte si conflicte sufletesti, il poate sprijini constant in achizitionarea acestor abilitati de viata esentiale in functionarea sanatoasa a oricarui individ.

La baza relatiilor noastre cu ceilalti se afla de asemenea achizitii sau solutionari dintr-o etapa imediat urmatoare celei de sustinere, etapa care a mai fost numita si etapa stabilirii “relatiilor de obiect”, a relatiilor cu ceilalti sau “a vietuirii impreuna” cu ceilalti. Daca in etapa de sustinere, bazata pe o dependenta absoluta a nou-nascutului si pe o relatie fuzionala mama-bebelus, ne-am referit la o relatie subiectiva in doi, in aceasta etapa a vietuirii impreuna, ne vom referi la o relatie obiectiva, reala intre doua persoane, o relatie de existenta separata “Mine-NeMine”.

Astfel apare ca necesitate, intr-o ordine a dezvoltarii individului uman, existenta vietii psihice si a functiei mintii pentru crearea unei prime relatii subiective in doi, premisa a unei viitoare relatii obiective in doi, despre care s-a spus ca ar constitui “materialul din care este facuta prietenia”.

Mergand mai departe pe firul dezvoltarii complexe al lui “a vietui impreuna”, putem observa o trecere de la “pas in doi” la “pas in trei”, catre familia compusa cel putin din tata, mama si copil. Un rol semnificativ pentru introducerea in relatia de trei persoane a tatalui revine mamei. Este momentul in care, prin asigurarea cadrului familial, copilul atinge stadiul de dezvoltare in care devine complet constient de existenta a trei persoane, el insusi, mama si tata. De la achizitionarea capacitatii de relationare in trei, ulterior poate trece la relationari multiple, odata cu introducerea sa in comunitate, incepand cu gradinita, scoala si alte forme de functionare sociala.

In acest triunghi simplu se pun bazele experientelor umane de relationare de mai tarziu. Aici se regasesc multe din conflictele de viata care se transforma in patternuri disfunctionale dar si toata bogatia experientei umane, constand din moduri de functionare sanatoasa.

Am vorbit despre stadii de dezvoltare si despre achizitii intr-un mod separat, insa trebuie mentionat ca aceasta delimitare a fost impusa pentru o mai buna claritate in vederea identificarii si localizarii originilor mecanismelor de functionare achizitionate, atat a celor adaptative, cat si a celor dezadaptative. Dezvoltarea psiho-afectiva a individului uman este un proces continuu, in care stadiile sunt “atinse si pierdute” si iar “atinse si pierdute”, de atatea ori de cat este necesar fiecarei persoane pana in momentul in care achizitia devine realitate subiectiva si mai apoi realitate obiectiva a individului.

Este un proces care se desfasoara pe tot parcursul vietii, dandu-ne sansa de a relua toate stadiile de dezvoltare, incepand cu cele primare ale existentei noastre, trecand prin conflictualitatea ambivalenta a iubirii oedipiene, odihnindu-ne putin intr-o perioada de latenta, pentru a strabate ulterior tumultul adolescentei cu o singura dorinta, aceea a iesirii din dependenta si a crearii identitatii de sine.

Traim si retraim zi de zi in toate aceste stadii cu o dorinta aproape compulsiva de rezolvare a ceea ce nu s-a putut achizitiona in trecut, insa de cele mai multe ori fara succes. De ce fara succes, daca incercam din greu? Poate tocmai pentru ca toate aceste stadii au fost “programate” sa fie atinse doar intr-o sprijinire pe un celalalt, figura de atasament, baza de siguranta, indiferent de varsta la care ne aflam. Astfel ca atunci cand adulti fiind, sedusi de forta omnipotenta de a ne rezolva singuri problemele, cadem in capcana compulsiei de a repeta comportamente disfunctionale, sustinute ce-i drept de o dorinta inconstienta de eliminare a suferintei, provenita dintr-o propensiune innascuta spre sanatate si viata.

Indiferent de varsta pe care o avem, atingerea acestor stadii cu achizitiile aferente lor, ce presupun o maturizare psiho-afectiva, cere cu necesitate sprijinirea pe un celalalt, de preferat un profesionist in vindecarea suferintelor sufletesti, bazandu-ne, cum am mai spus, pe premiza ca el insusi a urmat propriul sau proces de vindecare si maturizare, aflandu-se astfel ca baza de siguranta pentru cei in suferinta.

Am putea numi acest proces al psihoterapiei, un proces al tratarii sufletului, un “dans al crearii sau recrearii sinelui”, care se cere parcurs in doi, alaturi de un partener de sustinere, “un dans al ratacirii” inapoia si inaintea vietii, inauntru si in afara noastra si iar inapoi si inainte, poate departe in lume sau de lume, fara teama de ratacire, pentru un scop suprem – “viata”.