Iuliana Lungu

Am ales sa ma refer la „suflet si suferintele sale”, intr-o atitudine de intoarcere catre sine si observare a miscarilor sufletului in diferite situatii de viata. Din aceasta atitudine de auto-observare a starii noastre sufletesti am putea afla cate ceva despre nevoile noastre reale, astfel incat sa stim cand, cum si cui sa cerem ajutor.

O intrebare importanta care reiese din acesta introducere este: „Cum stim ca sufletul nostru se afla in suferinta?”

Ne vom referi, pentru a raspunde la aceasta intrebare, la etapele de dezvoltare psihologica ale unei persoane. Ne vom centra pe evaluarea starii de bine ca stare de sanatate psihologica, emotionala utilizand urmatorii vectori relationali: 1) relatia Eu – Sine; 2) relatia Eu – Ceilalti; 3) relatia Eu – A face; 4) relatia Eu – Viitor.

1) Evaluarea „suferintelor sufletesti” prin prisma relatiei Eu – Sine. O prima evaluare a starii sufletesti se poate obtine aruncand o privire asupra relatiei noastre cu noi insine sau, altfel spus, clarificandu-ne perceptia despre noi insine. „Imi place de mine asa cum sunt?”  „Sunt multumit de mine si de alegerile mele?”  sunt doar cateva dintre intrebarile care ne-ar putea arata cate ceva despre multumirea sau nemultumirea afectiva rezultata din relatia cu noi insine.

Relatia Eu – Sine isi gaseste radacinile intr-o etapa foarte timpurie a vietii noastre, in primele zile, saptamani sau luni de viata, perioada in care diferentierea Eu – NonEu sau Eu – Celalalt, abia incepea sa se contureze, intr-o intalnire a bebelusului si a mamei (sau a persoanei de ingrijire), intr-o sprijinire a copilului pe “sufletul transgenerational familial”, daca am putea numi astfel transmiterea valorilor si traditiilor culturale ale familiei.

In aceasta functionare fuzionala, imperios necesara pentru supravietuirea speciei umane si pentru o dezvoltare sanatoasa a individului uman, se pun bazele unei capacitati de ingrijire si iubire de sine, insa numai prin grija si iubirea initiala a unui celalalt, capabil sa simta si sa satisfaca nevoi de hrana si nevoile afective, in acelasi timp.

Ca sa ne putem accepta noi pe noi insine, pare a fi necesar ca un altul sa ne fi acceptat initial, inca de la inceputul vietii. Vorbim despre o mama “suficient de buna”, prezenta nu doar fizic ci si emotional, care sa furnizeze bebelusului nu doar hrana fizica ci si sufleteasca, bazata pe tandrete si rezonanta afectiva. Aici, apar doua lucruri esentiale pentru tot restul vietii individului, senzatia si experienta de omnipotenta. Prima apare ca un rezultat al nonsatisfacerii iar cea de-a doua ca rezultat al satisfacerii nevoilor primare ale bebelusului. Din cele doua experiente diferite  rezulta, mai tarziu, fie un individ cu o personalitate de succes fie cel inclinat spre esec.

Prezenta, respectiv non-prezenta afectiva a mamei, precum si disponibilitatea sau non-disponibilitatea acesteia, sunt unele dintre conditiile care stimuleaza reprezentarea parintilor interni sau a persoanelor semnificative. Reprezentarea sub forma imaginilor parentale interne bune, iubitoare, grijulii este sursa a capacitatii de auto-ingrijire, a respectului si stimei de sine.

De calitatea acestor imagini interne introiectate, precum si a relatiei interne cu acestea, depinde, intr-o masura semnificativa, atitudinea fiecarui individ fata de sine. De exemplu, internalizarea unui imagini de parinte persecutor, agresiv, nu poate duce decat la o personalitate cu puternice tendinte masochiste, vesnic nemultumita de sine, incapabila de a se bucura de rezultatele eforturilor sale si ale celorlalti, fara a cunoaste linistea si bucuria fata de viata insasi.

Intreg parcursul crearii de sine presupune libertate si asumare. Pentru a continua acest proces al auto-crearii, este nevoie, dupa cum am subliniat mai sus, de o baza de siguranta sau un atasament sigur, de introiectarea unor imagini parentale bune, grijulii si iubitoare. Acest proces poate avea loc, la adult, si in urma re-semnificarii unor parti neintegrate ale istoriei proprii, cu ajutorul reamintirii, re-analizarii si asezarii acestor evenimente sau experiente trecute in lantul asociativ al istoriei, eliberand prezentul de “reminiscente” (dupa cum au fost numite de Freud), de acele afecte sau continuturi psihice neconstiente, nememorate nicicand, datorita incapacitatii de reprezentare a unui aparat psihic insuficient dezvoltat.

Libertatea crearii sau recrearii sinelui propriu, contribuie substantial la cresterea stimei de sine, avand in vedere procesul creatiei care ofera individului resurse atat pentru satisfacerea nevoilor primare de hrana si ingrijire, cat si a celor psiho-afective individuale si sociale.

Libertatea ar putea fi resimtita ca un proces al devenirii caracterizat printr-un continuum, cu urcusuri, coborasuri si stagnari, acordat la nevoile si resursele individuale, fara sa existe o presiune a ceva prestabilit. Bucuria, fericirea, este un partener al libertatii in procesul creatiei de sine. Ea constituie parte a procesului in sine, fiind o resursa importanta pe intreg parcursul vietii, asa cum este si combustibilul pentru o masina sau hrana pentru vietuitoare. Este bucuria drumului parcurs si nu doar a telului atins. Este zambetul cu care suntem intampinati la venirea pe lume sau atunci cand renastem din propria constientizare a valorii vietii in preajma unui suflet empatic, continator.

Asa dupa cum se spune ca “frumusetea se afla in ochii privitorului”, la fel, si bucuria se afla in sufletul traitorului. Este ceva ce avem sau nu avem, restul parand a fi doar o senzatie de moment, un fel de surogat al bucuriei de a trai, dat doar de momente marete ale vietii, care, de cele mai multe ori, nici ele nu satisfac asteptarile fantasmate ale celor ce nu au cunoscut inca bucuria intampinarii, a fiintarii pur si simplu. Victime ale modei si publicitatii consumiste, care vand iluzii ale fericirii, adancind, continuu, nevoile reale autentice printr-o crestere a doritelor false.

Acestea sunt doar cateva idei din literatura dedicata dezvoltarii individului uman, idei care constituie o matrice a raportarii fiecaruia dintre noi la sinele nostru si a identificarii nemultumirilor sau conflicte interne.

Avand in vedere ca insasi identitatea fiecaruia a luat nastere in urma unei trairi fuzionale cu o alta persoana, apare, mai tarziu, ca o necesitate, derularea unui proces de separare – individuare de aceea persoana, proces sustinut de o forta a vietii in sprijinul continuitatii speciei umane. Aceasta s-ar putea traduce printr-o dorinta fireasca a copilului de a fi autonom, de a face lucrurile singur, de a creste si a deveni adult pentru a se bucura de libertate si de placerile vietii.

Lucrurile par simple si cumva “de la sine”, insa de cele mai multe ori ne intalnim cu o neputinta in a lasa viata sa curga “de la sine”, cu o dificultate in a lua decizii si a duce la indeplinire actiuni incepute sau, pur si simplu, cu o nemultumire de sine si o lipsa a bucuriei de viata.

Toate aceste “neputinte” si “nemultumiri” sunt de fapt suferinte ale sufletului si constituie suficiente motive pentru a cere ajutor, de data aceasta unul specializat in a sustine si insoti procesul de regasire si de recreare a sinelui autentic.

Astfel, din aceasta necesitate de intelegere, vindecare si alinare a suferintelor emotionale a aparut psihologia ca stiinta a sufletului si psihoterapia ca metoda de tratament. Ea poate fi numita si “terapia prin cuvant”, cuvantul care alina.

Inchei prima parte a acestui text printr-un citat al lui La Rochefoucauld, care in esenta transmite ideea ca aceste valori pretioase pentru o viata implinita si multumitoare – cum sunt libertatea si bucuria – ar trebui sa se regaseasca in noi insine pentru a le putea gasi, apoi, in afara: “Cand nu-ti gasesti odihna in tine insuti, nu are rost sa o cauti in alta parte”.

– Va urma –