Corneliu Irimia

Vom incepe prezentarea noastra cu un contra-exemplu la ipoteza care sustine ca ura provine, obligatoriu, din frustrarea, refuzul, durerea pe care ne-o impune celalalt. Calugarita portugheza Mariana Alcoforado reuseste sa dea un destin diferit tratamentului la care este supusa de seducatorul ei infidel: “Iti multumesc din adancul inimii pentru deznadejdea pe care mi-o pricinuiesti si detest linistea in care traiam inainte de a te fi cunoscut. …Prefer sa sufar decat sa te uit… mai mult pretuieste toata suferinta pe care o indur eu decat toate placerile lancede pe care ti le ofera iubitele tale din Franta”. Si in alta scrisoare: “Iubeste-ma mereu si fa-ma sa sufar chinuri inca si mai mari.” In acest loc, de obicei, intalnim o alta pasiune, si anume ura, ideea obsedanta de a-l distruge pe celalalt – cauza presupusa a tuturor relelor mele. Daca celalalt ma face sa sufar, va trebui sa il eradichez; apare, astfel, o boala a legaturii mele cu celalalt, mecanismele de aparare impotriva distrugerii legaturii dintre mine si celalalt nu mai functioneaza.

Ura ne face sa emigram spre celalalt, sa plecam din tara noastra in tara lui, sa il urmarim obsedant pentru a-l “omori” cu pretul dizolvarii relatiei cu noi insine.

Ura este o legatura cu celalalt, unii autori observand ca suntem capabili sa uram, uneori, mai mult timp si mai intens decat putem iubi.

Ura vrea debarasarea lumii de ceea ce este superflu, distrugerea, daca se poate, chiar si a cadavrului celuilalt. Urand, il invaluim pe celalalt intr-o atmosfera nefavorabila lui, ii menim raul, il parjolim, virtual il corodam cu violenta. Ura se prezinta ca o activitate permanenta, obsedanta, de transformare a celuilalt intr-un deseu care trebuie eliminat, in calitatea lui de insulta adusa persoanei Mele. Aceasta prezinta avantajul ca ma pot prezenta mie si celorlalti ca un pazitor al Binelui si al Curateniei lumii, intaresc, prin contrast, o reprezentare de sine favorabila mie. Observam ca, pe de o parte, celalalt este suficient de puternic ca sa ma determine sa pun in miscare, cu placere, intreaga opera de distrugere a lui dar ca, pe de alta parte, el este si un “nimic” care nu merita decat dispretul, devalorizarea. Urasc, imi place sa il distrug, sa ma disociez absolut de el, dar ma simt si nefericit in acest spatiul al lui alb si negru, al obiectelor externe (si interne) atacate si distruse. Dar, in acelasi timp, nu pot ramane, culpabil, cu aceasta imagine a distrugerii totale si trebuie sa reinviu speranta ca un obiect bun exista in lume; incep, astfel, imediat, sa caut acest obiect bun pentru a repara lumea, pentru a ma repara in calitate de purtator, in mine, a ceea ce este bun, al non-urii, al iubirii.

Care este destinul, in spatiul nostru psihic, al imaginii acestui obiect urat si distrus (simbolic) cu care orice identificare devine imposibila? Ii cream o cripta, doar pentru el? Se va intoarce el, mai tarziu, “din morti”, avand consistenta unei fantome persecutoare? De partea cealalta, ce simte el – cel care a fost “asasinat” – in timp ce este prezent in fata noastra pentru a fi omorat, in timp ce ma vede mancat de ura pentru el (“Cum de indrazneste sa ma priveasca!”)?  Stim sigur ce am vrea noi sa simta: sa regrete si sa isi ceara iertare in genunchi pentru tot ce ne-a facut si pentru tot ce reprezinta.

Orice ura isi cauta justificarea si o gaseste si poate ca ura este un alibi pentru a exprima agresivitatea care urca in noi, din noi, fara sa putem fixa prea bine de unde anume vine si ce reprezinta; percepem aceasta agresivitate ca fiind fara tinta, suntem lasati perplecsi, si ne este mai usor daca o transformam intr-o ura binemeritata pentru un altul.