Monica Geana

Trei aspecte ale izolarii personale

A deveni viu ca om implica actul de a fi sustinut de o mama vie fizic si psihologic. O mama obisnuit devotata este pentru bebelusul ei atat mediu suportiv si hranitor, cat si primul subiect al unei relatii umane. In cadrul acestui proces complex de maturizare, rolul mediului – al mamei care il iubeste, il poarta in brate, il hraneste, il calmeaza etc – este, fara discutie, deosebit de important.

Exista, insa, un aspect al experientei umane foarte timpurii in care individul trebuie sa fie izolat. Prin preocuparea materna, contactul bebelusului cu alteritatea lumii este amanat. Pentru ca nevoia lui este intampinata de o mama care, in mod natural, fara cuvinte, intelege aceasta nevoie. Astfel bebelusul capata si pastreaza un sentiment pretios: acela de a se simti viu si de a continua sa fie, pur si simplu.

Iata ca, ceea ce consideram de la sine inteles, un dat, este, de fapt, o pretioasa achizitie. O alta fateta a acestei izolari protectoare este capacitatea mamei de a-i oferi bebelusului ei iluzia ca el a creat ceea ce are nevoie, ceea ce gaseste prin preajma, ceea ce vine in contact cu el. Bebelusul traieste o experienta de omnipotenta. Sentimentul lui este ca ceea ce il inconjoara nu poate fi decat asa cum e, pentru ca toate sunt creatiile lui, iar el se reflecta in lumea pe care a creat-o. Acestia sunt primii pasi ai cunoasterii de sine.

Dar aceasta suprafata in care bebelusul se oglindeste si se cunoaste, suprafata lumii create de el, este vie, este privirea mamei sale, bratele care il poarta, tonul vocii sale, ritmul leganarii si toate celelalte lucruri simple si vitale. Aceste creatii-descoperirii sunt parte a lumii interioare a bebelusului si reflecta atat creatia individului, cat si evolutia sa.

Izolarea personala implica in aceasta etapa o comunicare a bebelusului cu lumea sa interioara, o comunicare ce poarta cu sine intregul sentiment de real. Ceea ce din punct de vedere al observatorului pare o retragere, ca atunci cand cineva ne face impresia ca “e dus in lumea lui”, este, de fapt, o izolare ce aminteste de intimitate, taina personala, de a fi cu tine insuti.

Daca lucrurile merg bine, ritmul in care bebelusul paraseste zona iluziei va fi acordat cu capacitatea lui de a folosi ceea ce traieste, descopera si cunoaste, toate in sensul maturizarii sale. Copilul va pastra acel pretios sentiment de a fi viu si de continuitate a fiintarii sale. Una dintre achizitiile importante ce deriva de aici este capacitatea copilului, adultului de mai tarziu, de a fi singur. Paradoxal, la inceput, a fi singur presupune prezenta altcuiva.

Exista insa o forma de izolare inca si mai primitiva. Bebelusul este temprar izolat dincolo de orice relatie umana. Aceasta izolare, de tip autist, poate fi inteleasa ca o suspendare a fiintarii cu scopul de a ocroti sentimentul de a fi viu. Bebelusul se izoleaza in propria-i matca senzoriala, dincolo de spatiu si timp. Conceptul apartine psihanalistului Thomas Ogden, ce propune idea unui sanctuar dominat de senzatii in care bebelusul se refugiaza iar mama, in rolul sau, este temporar inlocuita. Mama trebuie sa-i permita bebelusului acest sanctuar si trebuie sa tolereze sa fie suspendata in rolul sau fara a fi coplesita de depresie, frica sau furie. In caz contrar, rezultatul este un fel de insomnie infantila in care bebelusul nu poate dormi decat daca este fizic sustinut de mama sa.

Ogden ofera o ilustratie interesanta: O pacienta a sa care nascuse de curand se simtea intens panicata in timp ce bebelusul ei dormea. Frica ei era ca el ar fi mort. Desi intensitatea fricii este, in mod obisnuit, mai mica, o asemenea anxietate nu este iesita din comun. Deseori astfel de trairi o impiedica pe mama sa doarma in timp ce bebelusul doarme, ea temandu-se ca s-ar putea trezi sa isi gaseasca copilul mort.

Ogden apreciaza ca aceasta anxietate reflecta trairea mamei ca raspuns la experienta de a-si fi “pierdut” si “regasit” din cand in cand bebelusul. De fapt mama a experimentat aceasta pierdere in cursul izolarii lui periodice in propria-i matrice senzoriala. Iar mama e ingrozita ca aceasta experienta de “aproape mort” se va repeta, de aceasta data ireversibil.

O mama depresiva poate interpreta gresit aceasta forma primitiva de izolare a bebelusului sau. O poate simti ca rejectare categorica a sa ca mama. Ca reactie, ea insasi se poate retrage din fata acestui bebelus care o refuza. Se pune astfel in miscare un cerc vicios: retragerea copilului o determina pe mama sa devina descurajata si coplesita de sentimentul de a fi inutila iar, ca raspuns, bebelusul ei se refugiaza si mai adanc in acel sanctuar launtric al propriilor lui senzatii.

In viziunea lui Ogden, in cele din urma, aceasta spirala a deconectarii ajunge intr-un punct de unde nu mai exista cale de intoarcere. Ritmicitatea perioadelor normale, de retragere a bebelusului in sanctuarul sau launtric si de intoarcere catre lumea noastra, intra in colaps. Acest colaps reprezinta o catastrofa psihologica, copilul abandoneaza lumea interactiunilor umane si se indreapta catre un taram impenetrabil, neintrerupt, auto-izolant al nonfiintarii. O auto-izolare normala, personala, gardian al sentimentului de a fi, se transforma astfel in autism psihologic.

Insa izolarea primitiva pe care Ogden o descrie constituie o dimensiune universala a experientei umane, un necesar “loc de odihna”, sanctuar in procesul de a deveni si a fi om. Un loc de odihna departe de tensiunea inevitabila a vietii, in imprevizibila lume a relatiilor umane.