Marana Papagheorghiu
Ai auzit vreodata un copil sa spuna ca isi cauta jumatatea? Nu. Poate pentru ca stie ceva ce majoritatea oamenilor uita pe masura ce devin adulti: ca suntem intregi, exact asa cum suntem.
Cu totii am fost copii si poate iti mai amintesti cat de absorbit erai de vreun joc, uneori poate fiind doar tu cu o jucarie si in rest cu imaginatia care umplea totul in jur. Cum gaseai bucurie in lucrurile marunte si in descoperirea lumii inconjuratoare. Dar, pe masura ce cresc, oamenii incep sa isi doreasca diverse lucruri, din ce in ce mai complexe, realizari materiale si sociale. Si unul din lucurile la care viseaza cei mai multi, indiferent de felul in care o exprima, este sa gasesca persoana potrivita cu care sa isi petreaca restul vietii. Unii, destul de numerosi, se refera la aceasta persoana ca la “jumatatea lor” (adesea o numesc chiar “jumatatea mai buna”).
Desigur ca cei mai multi adulti au nevoie de un partener cu care sa isi imparta timpul si viata, ceea ce ii face ca, de la un moment incolo, sa caute pe acela sau aceea care sa ii completeze. Care pe de o parte sa le semene (ca doar suntem jumatate a unui acelasi intreg, trebuie sa avem ceva comun in ADN-ul nostru sufletesc) si in acelasi timp sa fie suficient de diferit pentru a-i imbogati. Aceasta idee a “celeilalte jumatati” este frumoasa si romantica.
Doar ca privind lucrurile astfel, pentru multi ajunge sa fie de la sine inteles ca abia cand au alaturi persoana care sa ii “completeze”, devin un intreg. Si pana atunci ce se intampla? Sunt de fapt doar jumatati? A fi singur este pentru ei ca un handicap de care trebuie sa se vindece cat mai repede? Sa presupunem ca intalnesc “jumatatea” si totul este minunat. Dar daca intr-o relatie intra doua jumatati, dar niciun intreg, oare nu duce asta la o dependenta uriasa unul de celalalt, care se poate dovedi, in timp, a fi distructiva? Ce presiune pune acest mod de a privi lucrurile asupra relatiei? Daca celalalt dispare, cel ramas e mai putin om? Cum ar putea sa umple un strain, ceva ce nici tu nu poti umple? Sunt doar cateva intrebari din cele multe pe care si le pot pune cei care cred cu tarie in ideea existentei “jumatatii” lor.
Daca oamenilor le trebuie inca o jumatate ca sa fie completi, ce le lipseste? Au nevoie de afectiune, sprijin, apropiere fizica, incurajare, comunicare… ceva din acestea obtin cu siguranta de la diferite persoane din jur. Si totusi, multa lume, daca nu are parte de un partener, se simte incompleta sau singura. Astfel, dorinta de a avea pe cineva se tranforma in goana dupa un celalalt… il cauta sau o cauta la serviciu, pe internet, in cluburi, in grupurile de prieteni, oriunde, numai sa gaseasca odata acea persoana care va fi tot ceea ce a visat. De multe ori, din pacate, aceasta goana este pentru a umple un gol, pe care nu realizeaza ca ei insisi l-au lasat sa se formeze si de aceea nimeni din exterior nu il va putea umple pe deplin. De fapt, nimeni nu il va putea umple in afara de ei insisi. Daca nu realizeaza asta, aceasta cautare “in afara”, nu va face decat sa sporeasca golul dinauntrul lor. Iar asta ii va speria si mai tare, vor incerca si mai mult sa se agate de o relatie, de ideea de a gasi pe cineva, in loc sa isi da seama ca tocmai asta este ceea ce provoaca acel gol. Faptul ca isi imagineaza ca exista ceva exterior care ar putea sa ii intregeasca si sa ii faca mai buni. Odata ce acest gand incepe sa incolteasca, se invart intr-un cerc vicios: nu sunt suficient de bun asa cum sunt – caut pe cineva – nu gasesc (pentru ca golul atrage gol!) – ma simt prost cu mine insumi – caut si mai inversunat, iar asta va scadea sansele de a gasi pe cineva… si asa mai departe. Asa se formeaza un cerc vicios.
Daca te afli intr-o astfel de situatie, solutia ar fi sa te opresti putin din goana si sa te apleci asupra propriei persoane. Sa te lasi absorbit de tine insuti, nu in modul egoist sau narcisist, in care sa te inchizi fata de cei din jur, ci pur si simplu dandu-ti seama ce bogatie se ascunde in tine. Atata timp cat te ai pe tine, nu esti singur(a), caci fiecare om este un univers. Suntem intregi asa cum am fost creati si nu putem fi altfel, asa cum nici copacii nu cresc in “jumatati de copac” si nici de “jumatate de ploaie” nu am auzit pana acum. Avem toate resursele in noi insine ca sa ne simtim bine cu propria persoana, ca sa ne descoperim in permanenta noi profunzimi, sa cream, sa daruim si sa primim.
Nu as vrea sa se inteleaga ca fac vreo pledoarie pentru celibat. Este firesc sa cauti un partener sau o partenera si relatiile ne ajuta sa crestem. Propun doar un schimb de perspectiva. Este o diferenta uriasa intre a traduce a fi singur/a fi in relatie prin a fi incomplet/a fi intreg, respectiv a privi cele doua variante pur si simplu ca doua stari de fapt diferite, din care eventual una este mai dezirabila decat cealalta.
Una este sa fii trunchiat, o piesa care functioneaza bine doar cand este in pereche cu o alta si din aceasta postura sa cauti pe cineva care sa te ajute sa fii functional. Pornesti cautarea in dezavantaj, fiind incomplet si cautand un alt incomplet cu care speri sa (re)creezi o unitate. Cu totul altceva este sa stii ca esti intreg, ca esti perfect exact asa cum esti. De unul singur. Si din aceasta pozitie cauti pe cineva caruia sa i te alaturi si care sa vrea sa ti se alature, si cu care sa formezi un cuplu. Care nu va fi format din doua bucati incomplete, alipite, pentru a da ceva mai bun, ci din doua entitati complete, care se alatura pentru a forma una noua.
Cunoscandu-te pe tine, iubindu-te pe tine, stiind ce vrei, ce cauti, ce poti oferi si ce astepti, fiind intreg, si gasind un partener care sa porneasca de la aceleasi premise, se va forma o relatie intre doi oameni independenti, care desi pot trai separat, au suficiente lucruri in comun si suficienta iubire pentru a alege sa mearga pe un drum in doi.