Corneliu Irimia

Istoria mea este doar istoria traumelor pe care mi le-au impus parintii. Este doar istoria absentelor tatalui meu si a doliului permanent al mamei mele? In loc sa ma creasca asa cum cresti o planta firava, cu maxima grija, cu preocupare, parintii mei mi-au facut mai mult rau. A existat o neintelegere permanenta intre ce aveam eu nevoie cu adevarat si ceea ce credeau ei ca am nevoie cu adevarat.

Nu mai stiu in ce moment am avut revelatia faptului ca eu sufar pentru mama, pentru ceva ce nu este al meu. In liceu eram, probabil.

Am mers amandoua prin viata, indoliate, ca in urma unui mort: tata. Sau mai exact iubirea ei pentru tata era cea care murise. Fusese omorata, ca sa ma exprim mai exact. O crima a avut loc, un barbat a omorat iubirea unei femei. Eu personal, cred, acum, ca nimeni nu iti poate face rau decat daca il lasi tu. Mama a acceptat, a ales chiar, sa fie victima infinita a primei si ultimei ei iubiri. Uite cat sufar, parea sa strige ea, pe tacute. Si eu, n-am avut ce face, m-am alaturat ei : uite cat suferim noi doua, ce deosebite, ce nobile suntem. Femeile sufera si barbatii sunt niste porci! Ar fi trebuit sa ne punem un panou in casa cu litere mari: Liniste, se sufera! In « templul » familiei mele nu se radea. Se cultiva durerea, se depuneau lacrimi pe altar, se purta pamantiul la fatza, culorile terne. Placerea era suspecta, Rasul era impotriva firii. Oricum nici nu prea imi venea sa rad.

Cata neputinta, de fapt, din partea mamei! Cata cautare artificiala a durerii! Poate totul a fost o mascarada ca sa ascunda faptul ca nu stia sa traiasca, nu stia sa se bucure. Forta vietii ei era prea mica si a ales «nobletea»  celei care indura din cauza altuia. Ce arma teribila: sa ii arati ranile sotului tau si sa ii spui cu o superioritate prost mascata: uite ce mi-a facut! Sa cazi in genunchi in fata mea daca vrei sa te iert. Iar el a raspuns… a ales fuga prin orice mijloace, desi au ramas casatoriti.

Iar eu am fost o biata actrita in aceasta comedie, o tragi-comedie. Din cauza mea au ramas impreuna, nu stiu daca v-am spus. Se despartisera si mama a aflat ca este insarcinata cu mine, in 2 luni. El s-a intors imediat. Ar fi trebuit sa se salveze, atunci inca mai aveau timp. Eu, care eram doar o biata celula, am putut atunci sa ii reunesc pe parintii mei. Mai tarziu nu am reusit asta, si cat de mult mi-am dorit. Voi muri oare cu acest sentiment intens de sfasiere, de a fi facuta din doua bucati, din mama si tata separati? Oare au mai facut dragoste dupa ce m-am nascut eu? Parca mi-au transmis pe canale necunoscute ideea ca, in viata, solutia este abstinenta sexuala. Noi, cei din familie suntem calugarii unei religii ciudate care spune ca nimic nu ne desparte, oricat de ridicoli am fi impreuna, despartirea se va realiza peste cadravul nostru. Si asa a si fost, din pacate. Tatal meu a murit si nu a divortat. Desi nu a fost cu adevarat impreuna cu mama, desi nu a existat sentimentul acela de «noi» in cuplul lor.

Cine sunt eu intre acesti doi oameni, atat de rigizi, de masochisti? Unde sa fug ca sa scap de imaginile lor pe care le port in mintea mea? Trebuie sa ma indragostesc. Iubirea ma va salva de acesti naufragiati ai copilariei mele. Trebuie sa scap de senzatia de Titanic. Cum ar trebui sa fie iubitul meu potential ca sa ma scape de acest vapor in deriva si sa ma duca undeva pe un teren solid, ferm, intr-un castel fortificat in care nimic nu este provizoriu, totul este previzibil si vesel? Si cald. Am sa ii cer prin contract, daca trebuie: cand vei simti ca nu ma mai iubesti sa ma anunti din timp. Ne vom desparti imediat. Nu exista un rau mai mare decat compromisul. Imi promiti?

V-ati uitat la ceas destul de des. Este timpul sa plec? Nu, mai am cateva minute. Am sa-l suspectez pe viitorul meu iubit. Am sa ii urmaresc fiecare gest, fiecare miscare de spranceana atunci cand imi va spune ca ma iubeste. O sa caut primul lui semn de fuga. O sa il gasesc. Si o sa plec eu prima. Mi-am cumparat carti in care se spune ce gesturi face barbatul care nu te mai iubeste, cel care urmeaza sa te paraseasca. Am sa ii cer dovezi concrete de iubire. Nu o sa ma poata insela. Il voi surprinde cum se uita la mine cand crede ca nu il observ. O sa-i fac o mancare, ceva ce sigur nu o sa ii placa si o sa vad cum reactioneaza cand trebuie sa minta – pentru ca o sa ma minta din simpatie. Am sa notez numarul de SMS-uri pe zi. Am sa surprind momentul cand numarul lor va scadea de la 10 (pasiune) la 9 (iubire mare) apoi la 8 (iubire simpla) sau, mai grav, la 7 (simpatie puternica). Am sa ii analizez vocea cand vine vorba, intamplator, de fosta lui iubita. El va nega cand voi ghici ca sentimentele lui s-au racit, dar eu imi voi strange lucrurile si voi pleca din viata lui. Compromisul este exclus. Prefer sa sufar singura decat sa ma simt doar «binisor» cu el. Da, prefer sa sufar singura…

Da, uite ce fac: se pare ca imi imaginez ca ma intorc din locul din care am plecat. Desi de acolo vreau sa scap cu orice pret, din singuratea mea absoluta.

V-ati uitat la ceas iarasi. Va plictisesc? Deja e fara 10. Trebuie sa ajung acasa. O zi buna va doresc.

Nota : acest text este o fictiune.