Matei Georgescu

Luna plina este aproape uitata de sufletele goale, cat priveste Craiul Nou, acesta trece neobservat ca si cum ar fi mult prea vechi pentru a mai suscita vreun interes. Luna a devenit interesanta atunci cand se vindeau terenuri pe suprafata sa; oricum, nu ca fenomen cosmic care vorbeste despre crestere, punct culminant si descrestere, despre vizibil si invizibil.

Sacul de povara ne produce constrictie si ne estompeaza capacitatea de a fi in contact cu ciclurile vitale ale cerului si ale pamantului. Ciclurile vitale s-au transformat in trasee izoliniare, semn ca am fost deconectati de la sursele noastre si ne aflam intr-o forma de moarte cosmica. Poate ca orice om aflat in aceasta stare asteapta sa fie resuscitat de ciclurile lunii si ale pamantului, care ne arata curgerea vietii, impermanenta identitatii noastre sociale. Odata resuscitati, ne-am putea intreba ce inseamna viata noastra ? O suita de stari fara un Megalopolisul s-a insinuat in sufletele noastre. Spatiul stramt, inghesuiala, au devenit o coordonata a modului in care percepem realitatea interioara. Spatiul de 30 cm2 pe „cap de locuitor” ai oraselor este trait zilnic ca lipsa de spatiu interior, ca lipsa de libertate. Lipsa spatiului interior produce violenta care este deflectata spre exterior sau descarcata intern.

Aglomeratia urbana este una interioara care ne striveste prin trairi dense a caror intensitate le face greu de „observat”; ajungem sa nu stim de ce suntem furiosi, sa nu stim dupa ce fugim sau ce cautam.

Ce cautam? Aglomeratia megalopolisului s-a mutat in relatiile noastre importante in care nu mai avem ragazul sa ascultam si sa oferim „spatiu” celuilalt.

Caram in spate saci cu greutati tot mai mari. Gestul de a lasa sacul din spate este „zen” dar exprima si esenta psihanalizei. In pofida evidentei solutiei, gestul simplu al despovararii este, pentru multi dintre noi, imposibil. Intreaga patologie de coloana vertebrala este una de „sac”. Ne tot indoim de spate, pana ajungem fie „ticalosi” fara „coloana”, fie bolnavi de poveri imposibile, fara sa stim ca ne pasa de ceea ce ne apasa. Toata violenta din societatea actuala si toata „ticalosia” tin de greutatea cu care viata este traita: fara pace, fara sens. Truditori, Atlasi ai poverilor noastre, am impachetat intreaga lume intr-un sac pe care-l ducem in spate fara sa stim. Diferenta dintre Atlas si Sisif este ca cel din urma isi poate vedea povara. A-ti vedea povara este primul pas spre a o descarca.

Psihanaliza se ocupa cu transferarea poverilor spre zona vizibila; pentru a se ocupa cu succes de povara din spate, psihanalistul se afla la spatele pacientului sau. Psihanalistul „asigura spatele” celui aflat pe divan, conferindu-i acestuia premisele „gestului zen”, de a lasa povara din spate. Sacul de povara este tesut de familiile noastre iar continutul ne apartine: dorinte nestiute, frici cumplite, furii retinute. Toate cele aflate in sac sunt incercari esuate de a avea temei si repere in viata.

Axis mundi, reperul de esenta al vietii, nu poate exista cata vreme suntem afectati de cifoze si lordoze cu etiologie de „sac”. Intemeierea destinala, „stalpul vietii”, coloana vertebrala sanatoasa, reclama, in prima instanta, verticalitate. Nu este posibila „o verticalitate a plecaciunii”, adica a altor patologii ale coloanei, ci una legata de ordinea firii: cu radacinile in pamant si capul in cer.

In locul acestei cosmice stabilitati ne aflam cu picioarele in beton si cu capul in sacul de povara, rupti de cer si izolati de pamant. Cerul nu mai este vizibil de atata smog citadin, aflat mai mult in sufletele noastre; pamantul sufera de atatea deversari, defrisari si extractii. Suntem decuplati de pamant prin „boala supraetajarilor” si de cer prin lipsa de vizibilitate. Cerul pare sa nu mai existe pentru ca nu mai privim in sus decat foarte rar, pentru ca suntem cu ochii in pamant. Jupiter, Venus, Marte si chiar luna plina se pare ca au disparut.

Inceput precizabil si cu un sfarsit incert.

Ramane un unic punct de referinta: clipa aceasta, chiar acum. Dar clipa este „contaminata” de modelele culturale ale lumii care ne ofera raspunsuri, predictii si reprezentari ale trecutului. Este dificil (in cel mai bun caz) sa traim o clipa degajata de aluviunile non-clipei, ale vietii „ca si cum”, ale traiului prin delegatie, ale sacului de povara. Simplitatea clipei pare nerelevanta fata de complexitatea traumei mentale, care produce neincetat reprezentari.

Simplitatea clipei si miracolul existentei sunt insesizabile: acum … acum … a … si mintea revine cu obstinatie pentru a ventila „fantasmagorii”, rapindu-ne clipele vietii noastre, rapindu-ne vietile.

Mintile noastre ne ascund vietile si le transforma in seriale fantasmatice. Detenta devine detentie, printre zabrelele gandurilor noastre, prin zeghea amintirilor si lacatele viitorului.

Pentru a putea regasi clipa, dincolo de pacla fantasmatica, este necesar un „moment” de discontinuitate. Orice eveniment dramatic are acest rol; la fel si unul fericit. Trebuie sa ne pierdem viata actuala printr-un plus sau un minus, pentru a putea sa ne redefinim clipa.

A merge prin iarba poate fi un eveniment destinal, dar cati pasi prin iarba sunt pierduti pentru ca fiinta noastra este pierduta prin lumi imaginare. Cati pasi prin iarba sunt automati, in ordinea bunei automatizari actuale, cate clipe din viata sunt sterse, fade, in pofida realitatii lor cosmice.

Fascinatia departarii, mirajul spatiului aerat al orizontului este proportionala repulsiei proximitatii si pierderii simtului coerentei acum-ului. Atunci-ul devine corelativul estomparii experientei prezentului: daca acum-ul inseamna teama, furie, depresie, afecte negative, toxice, atunci-ul este purificat de toate acestea.

Cura de detoxifiere psihica incepe prin explorarea diferentelor spatio-temporale dintre acolo–aici si atunci–acum. Un intreg spatiu cultural-social-personal se afla prins intre proximitate si orizont: idealul, „trebuie sa fie”, imperativul, tine de „acolo si atunci”. Este-le si realul se afla mereu aici si acum.

Eclipsa este-ului si a realului direct experimentabil se produce, gradat, prin enculturatie, prin preluarea formelor de personalitate specifice unei culturi. Tranzitul de la aici si acum-ul persoanei intai, la delegarea realitatii la persoana a doua si impersonalizarea prin tert (sursa institutiei) este asociat instalarii individului in Cultura. Raportarea la realitate se poate face prin cele trei planuri (Eu, Tu, El-acela) ordonate de criteriul (de)personalizarii, al centrarii-decentrarii de experienta directa, personala.

Aici sunt toate lucrurile, cerurile si pamanturile, suntem in ceruri, pastrand picioarele pe pamant. „Omul intreg”, care isi traieste realitatea trup-minteeste sinteza dintre cer si pamant, este centrul care leaga toate elementele: nici „cazut”, nici „inaltat”, nici jos, nici sus.

Pentru a ajunge in cer este nevoie a renunta la dorinte, pentru a aduce cerul pe pamant este suficient sa ne traim dorintele, pentru a fi, nu este nevoie de nimic. A renunta la dorinta nu este posibil: dorintele blocate se transforma in altele; a renunta la dorinte este, in sine o dorinta; este o dorinta cardinala care se substituie altora; poate ca in cazul acesta ar fi bine sa renuntam la dorinta de a renunta la orice dorinta, adica la a mai fi preocupati de subiectul renuntarii sau acceptarii dorintelor.

Capcanele propriului drum sunt dificil de vazut: orice ideal spiritual poate fi un model mental care separa mintea de trup si devine, in sine, piedica.Acum-ul experientei poate fi alterat prin proiectii indepartate ale „realizarii” fiintei. Oricine isi face „comoara in ceruri” nu poate sa vada ca detine comoara aici si acum, pe pamant: a fi, existenta. Existenta este unicul element care se refera la cadru si nu la continut. Iluzia este continutul,realitatea este cadrul. Cel ce Este, nu conteaza cum este; cel ce nu Este, conteaza cum este. Daca eu sunt cel ce Este, pot fi oricum. Oricum-ul anuleaza devenirea si aduce fiinta in echilibrul total al starii actuale.

Nu are relevanta „bunatatea” cat timp nu ne-am intalnit cu umbra, cu „rautatea”. Fiinta intreaga nu poate fi nici buna, nici rea, nici dreapta, nici nedreapta, nici cinstita, nici ticaloasa. Eu sunt (si) rau, nedrept, ticalos, nu intr-o forma potentiala, ci intr-una cat se poate de actuala, „obiectivabila” prin convingerile altor persoane.

Cat timp nu ne-am intalnit cu umbra, cu „necuratul”, prescriptiile spre zonele (socialmente) pozitive ale fiintei ne pot mentine cantonati in „jumatati” ale existentei, in timp ce ceea ce lipseste intregului se afla adanc aruncat in inconstient, in profunzimile fiintei.

Omul intreg este cel care reuneste binele si raul, cel care „a pacatuit” si cunoaste valoarea „curateniei”. Un polar nu are valoare experientiala fara celalalt, in special in ceea ce priveste constituirea reperelor personale ale raportului dintre bine si rau, dincolo de preluarea explicita, secundara, „second hand”, a acestora.

Second hand sunt multe dintre elementele care alcatuiesc realitatea noastra cotidiana. Sunt „atat de second hand” incat am ajuns sa le consideram „marfa” de prima mana, fara sa le mai fi luat inca o data la mana (decat ca un proscris gest masturbator), pentru a vedea ce este viata noastra in mod real, cat exprima propriile dorinte si cat pe ale celorlalti.

Mai mult decat sa fim „buni crestini” nu putem face in ordinea societatii noastre. Avem alternativa contului propriu, care este insa periclitanta prin inflatiile specifice singuratatii. A merge dincolo de figura „bunului crestin” inseamna o forma de pustnicie urbana intemeiata pe experienta directa a existentei, dincolo de ritual si dincoace de simbol. Contul propriu nu are harti pentru ca acestea se creeaza in timp real, cu fiecare pas exploratoriu.

Cu totii dorim momentul in care sa ne odihnim, vazand ca este bine. Momentul survine, neprogramat, spontan, precum o unda a vantului de primavara: si am vazut, intr-o clipa, ca este Bine, ca Este … ca Este viata-moartea, iubirea-furia, bucuria-durerea.

Odata cu observarea propriei „opere”, a vietii care este bine, toate prescriptiile devin instalate, personale si intrebarile fundamentale se transfera in viata-raspuns. A vedea ca „este bine”, transfera decalogul extern in varii expresii interne ale legii implicite, forma de „unilog”.

Nimic nu exista in afara mea pentru ca totul este inauntrul meu; si daca inauntru si afara sunt delimitari relative, tot universul sunt Eu.

Eu sunt o stea pe cerul noptii de vara: Eu sunt acea stea, eu, prin reprezentarea interna de „stea”. Toate lucrurile acestei lumi sunt Eu, pentru ca le primesc in mintea si sufletul meu, le cunosc, le numesc si le retrimit „in afara”.

Universul nu exista separat de noi, nu pentru ca nu ar avea cine sa il cunoasca, ci pentru ca universul-obiect de cunoscut este si subiectul cunoscator.

In pofida evidentei psihoneurologice a reconstructiei interne a universului, continuam sa ne percepem separat si sa credem ca reprezentarile (cognitive) ale universului ar fi universul in sine, real, direct.

Nu putem detine cunoasterea obiectiva a lumii intr-o forma cognitiva, mediata de reprezentari mentale; putem fi obiectivi numai prin experienta directa a existentei, lipsita de intermediul cognitiv, situatie in care binomul obiectiv-subiectiv se contopeste, se dilueaza in ceea ce este.

Deconstructia treptata a credintelor despre lume si chiar a tendintei spre deconstructie este proportionala cu experienta directa a realitatii. Deconstructia este tulburatoare, in timp ce experienta directa a realitatii este pacificatoare; fiinta intreaga le contine pe amandoua.

Suntem ceea ce suntem si expresia a ceea ce suntem o regasim cu fiecare gand care ni se impune in realitatea interna. Orice gand despre ceilalti este generat de faptul ca si ceilalti sunt ceea ce sunt, desi, paradoxal, in gandurile noastre ii putem schimba.

Eu sunt cel ce Este: reprezinta expresia ontologica esentiala. Putini ajung sa fie, sa experimenteze realitatea, prin contactul cu starea de acum. Devenim o constructie relational-social-culturala a carei sursa se pierde. Este ca si cum fiecare Eu este o institutie depersonalizata a propriei fiinte.

Fragmente din cartea Nici zen, nici psihanaliza, aparuta la Editura Cartea Daath, Bucuresti, 2011