Monica Geana

Exista in noi un spatiu potential in care sentimente si stari se intrupeaza: iubirea si ura, dorinta si teama, sau corespondente fiziologice ca foamea, setea, satietatea. In starea de sanatate, persoana are capacitatea de a (se) crea, modela si (a-si) organiza stimulii interni si externi pe care ii presupune orice fel de experienta. Este spatiul care ne permite sa ne jucam, sa fim creativi si sa ne simtim autorii propriilor noastre ganduri, sentimente, senzatii corporale si perceptii. Acesta este spatiul in care ne experimentam pe noi insine ca fiind vii intr-o maniera personala care presupune dinamism, constructie si reconstructie de sine.

La inceputul vietii mama isi ajuta activ bebelusul in construirea acestui spatiu potential, acestui sine emergent, prin ingrijirea fireasca pe care i-o ofera. Bratele care il tin, sanul care il hraneste, felul in care se ingrijeste de toaleta lui, cum il linisteste si stie care ii sunt nevoile. Mama care isi recunoaste si poate tolera propriile dorinte si frici va fi capabila sa tolereze tensiunea si starea agitata a bebelusului ei, tensiune ce inca nu este afect ci pe cale sa devina unul. Aceasta este mama care intelege ca starea tensionata a copilului ei este o insusire a faptului de a fi in viata, iar aceasta intelegere ii permite sa il ingrijeasca ca atare. Ceea ce pentru bebelus este la inceput un eveniment fiziologic (o suma de senzatii corporale) prin capacitatea mamei de a rezona afectiv cu el, se va transforma in fapt psihic cu sens (simt asta pentru ca mi-e foame).

Desi par lucruri simple si de la sine intelese, devine tot mai evident ca enorm de multa suferinta psihologica dar si fizica, se naste din esecul persoanei de a se trai plenar pe sine, de a (se) recunoaste si actiona conform propriilor dorinte si nevoi.

Pe parcursul dezvoltarii ne indepartam, firesc, de contactul imediat, nemediat cu experienta propriei senzorialitati. Achizitionarea limbajului vine ca mediator intre o parte a persoanei care traieste experienta si o alta care interpreteaza aceasta experienta. Acesta este un moment in care subiectul uman a inlocuit partial si cu succes o functie a mamei (cea care tolereaza tensiunea si face sens pentru bebelus) desi drumul catre independenta este inca lung. Lacan ne aminteste insa ca nu creem simbolurile pe care le folosim ci le mostenim. Si ca atare limba pe care o folosim ne poate falsifica sau reda in mod eronat sau incomplet experienta pe care o traim. Ca atare limbajul contribuie la a ne indeparta de unicitatea experientei senzoriale de sine. Accedem la apartenenta noastra intre fiinte umane prin intermediul limbajului, aceasta conventie care, pe de o parte, ne confera un spatiu de comunicare si exprimare de sine si ne umanizeaza, iar pe de alta parte ne indeparteaza de experienta primordiala de sine, experienta propriei senzorialitati, simtita ca forta vitala bruta sau viata insasi.

Uneori limbajul ne ofera prea putin, prea tarziu. Cata vreme bazele unei capacitati de a simti, tolera si modula afectul sunt subrede sau amenintate mereu de eruptii afective incontrolabile. Poate ca nu este de mirare ca simtim cuvintele neputincioase in a reda experiente personale si a comunica despre ele. Ori ca, uneori, orice forma de verbalizare pare inutila si istovitoare iar cea mai urgenta nevoie este ca celalalt sa ne inteleaga si sa ne raspunda fara a-i spune un cuvant. Ne abandonam in bratele sale protectoare si ii cerem mintea si sufletul imprumut, in momente in care ceea ce simtim pare imposibil de simtit sau gandit, acea tensiune care nu este inca afect si pe care nu o putem nici tolera, nici modela ci doar evacua.

Iata ca, lucruri de o importanta vitala pentru sanatatea si echilibrul psihic se intampla cu mult inaintea achizitionarii limbajului si ne intrebam: Ce se intampla cand celalalt nu a fost de gasit ori nu s-a putut abandona – fara a se pierde pe sine – pentru a ne primi furtuna emotionala si care sunt modalitatile prin care ne aparam de suferinta cu pretul altor suferinte?

Va urma.