Marana Papagheorghiu

Prietenia este pentru unii o sursa de bucurie iar pentru altii, un adevarat punct nevralgic, in functie de abilitatea fiecaruia de a construi si mentine relatii interumane satisfacatoare. Unul din punctele care fac diferenta intre cel care gaseste satisfactie in relatiile sale si cel care este vesnic nemultumit tine de modul in care fiecare defineste ce anume asteapta de la o prietenie si masura in care reuseste apoi sa ‘selecteze’ si sa ‘prioritizeze’ interactiunile cu cei din jur pornind de la criteriile considerate relevante.

Pentru fiecare om vine un moment cand isi da seama ca este timpul pentru a face curatenie in randul prietenilor. Poate suna dur, dar mai dur este sa traiesti de fapt cu impresia gresita ca unii oameni iti sunt prieteni, cand de fapt sunt cel mult cunostinte, sau chiar ‘foste cunostinte’. Prietenia este un sentiment bilateral, este o relatie si asta presupune musai prezenta a doi actori. Chiar daca fiecare dintre ei are poate moduri diferite de a se manifesta si a-si exprima afectiunea, trebuie sa existe puncte comune si mai ales un interes reciproc comun (a se intelege nu neaparat o preocupare comuna, cat unul sa fie interesat de persoana celuilalt si invers). Daca lucurile stau altfel, poti cel mult spune ca ai un prieten imaginar. Poate lucrul asta nu ar fi grav, daca prietenul imaginar nu ar avea imaginea si numele unei persoane care exista si in realitate si de la care din cand in cand ai astepta un semn. Sau pentru care vrei sa stii ca intr-o anume masura contezi. Sau care ar putea sa te asculte cand ai nevoie sa vorbesti. Nu de alta, dar daca prietenul imaginar seamana leit cu persoana din realitate, dar care de fapt nu este prieten, se pot crea confuzii. Daca vrei musai prieten imaginar mai bine ti-l inventezi cu totul, cat de minunat, creativ si colorat vrei. Si cu siguranta nu te va dezamagi.

Cand iti dai seama ca un prieten e de fapt doar un ‘prieten social’, cu care poti iesi ocazional la un dans sau un film, preferabil la o activitate care nu presupune prea multe discutii, pentru ca de fapt oricum nu aveti multe in comun? Cand iti dai seama ca primesti prea putin sau ca nu mai esti dispus sa dai? Sau ai mai da, dar daca celalalt nu are nevoie de ce dai tu… toata dinamica asta nu isi mai are rostul? Cand trebuie sa renunti cu totul la el sau la ea si cand trebuie doar sa-ti redefinesti in mintea ta relatia, ca sa o aliniezi cu realitatea? Cand  intelegi ca unii oameni vor sa para intr-un fel, dar ar fi bine sa nu tii cont doar de ceea ce afirma, de ceea ce vrei sa vezi, ci de situatie la propriu? Cand reusesti sa accepti faptul ca anumite persoane nu iti dau o stare de bine, desi ti-ai dori asta, ci dupa ce te vezi cu ele te simti de fapt mai golit, ca si cum ai ratat ceva dar nu stii ce?  Cand iti dai seama de toate astea si mai ales cum? Si ce faci mai departe?

A tine in mod artificial niste oameni in viata ta, in spatiul tau sufletesc si psihic, atunci cand ei nu contribuie cu nimic la asta, este o irosire inutila de energie. Este ca si cum te-ai umple de momai, ca sa alungi pasarile negre ale singuratatii care ar putea sa iti dea tarcoale.  Te amagesti pe tine insuti, fara sa iti dai seama ca toate acele imagini inerte din tine te sufoca. Ele ocupa o zona care o vreme ar putea fi goala (si cat de inspaimantator este asta!), insa numai dupa ce se face destul loc poate fi umpluta iar, dar nu marionete ale imaginatiei si oglindiri desarte ale realitatii, ci cu reflectarea unor relatii vii, cu oameni adevarati, care vibreaza pe o lungime de unda asemanatoare cu a ta. Si, cu cat esti mai matur din punct de vedere emotional si cu cat ai avut sansa sa cunosti o prietenie adevarata, cu atat mai mult surogatele nu isi mai fac efectul si iti dai seama de inutilitatea lor. Pacat ca aceste surogate sunt oameni, si ‘devirusarea’ doare. Dar exista vreo cale mai buna?