Dr. Livia David

 

 

Doar atât: încredere.

Nu se scutură petalele

tocmai aşa?

Kobayashi Issa (1763-1827)

 

Pro şi contra

 

Gândindu-mă la lumea de acum, încerc să-mi explic de ce în aproape toate domeniile vieţii sociale suntem împărţiţi. Că este aşa, putem să ne gândim spre exemplu la campaniile electorale în care, atât la noi cât şi în restul lumii, taberele sunt desparţite de câteva mici procente. Acest fapt nu ar fi atât de îngrijorător, cât cel că regula pare a fi lipsa oricărui dialog, a oricărei mici încercări de a vedea ceva bun şi la celălalt.

Cred că această stare de spirit are drept cauză neîncrederea, care a sporit în lume de la o generaţie la alta. Astfel, urmaşii nostri au mai mari dificultăţi decât am avut noi, deşi noi am trăit în dictatură, ferindu-ne de vecini şi fiind obedienţi autorităţii.

Încerc să dau un exemplu în sensul celor afirmate. S-a speculat posibilitatea apariţiei autismului ca urmare a vaccinării anti rujeolice. Este drept că această idee a apărut cu ceva ani în urmă, dar ulterior a fost categoric infirmată. Este adevărat şi că un motiv de confuzie poate exista deoarece vaccinarea se face către 1 an. Cât despre primele semne de autism, ele apar tot pe la 1 an, când copilul ar trebui să înceapă să răspundă, să înţeleagă şi să vorbească. Se ştie că sugarul autist este de obicei cuminte, frumos şi pare sănătos. Marea durere provocată părinţilor de acest diagnostic nu poate fi dusă, crezută şi atunci există tendinţa de a-l pune pe seama unui factor extern.

Acest exemplu vine în sprijinul ideii că ar trebui să luăm informaţii de la cei competenţi. Dar dacă nu îi investim cu încredere, riscăm să luăm decizii proaste, sau să rămânem blocaţi în propriile noastre păreri sau în cele care se întâmplă să fie vehiculate în cercul nostru.

Încrederea, ce subiect delicat şi esenţial! Fără deplina încredere a copilului în mama sa, sau a pacientului în terapeutul (doctorul) său, ce dezvoltare sau vindecare se poate aştepta? În primele luni de viaţă, şi probabil şi mai tîrziu, conteaza mult încrederea mamei în forţele ei proprii şi în lume, ca şi cum ar fi atotputernică, ca şi cum ar fi creatoarea şi stăpîna lumii, lume pe care i-o prezintă copilului ei.

Revenind la terapie, să ne gîndim în ce mod poate fi stabilită această încredere vindecătoare; care este calea de urmat? Sigur că nu putem avea deplină încredere în celălalt. Ea se cîştigă în timp. De aceea mi se pare esenţială răbdarea de ambele părţi. Ar trebui reamintit că a fi terapeut, de ori ce fel, este o vocaţie. Prin însăşi meseria sa, terapeutul trebuie să fie investit cu o doză incipientă de încredere. Nu te duci la doctor convins că iţi vrea răul sau că singurul lui obiectiv este să încaseze banii. Daca judeci aşa, la ce ajutor te aştepţi? Pe de altă parte, terapia are nevoie de timp şi terapeutul de asemenea. Nu doar pentru a cunoaşte felul de funcţionare a celui din faţa sa, dar si pentru a îl inţelege la un nivel profund şi chiar pentru a simţi afecţiune pentru el.

Pâna la urmă, este vorba despre calitatea legăturii ce se stabileşte între cei doi, legătura subtilă, care vine cu multe planuri ştiute, dar mai ales neştiute, care scapa voinţei şi controlului şi care deschide din nou drumul spre viaţă.

Revin la titlul acestui articol şi la calitatea legăturii, a relaţiei. Mi se pare că -legătură- exprimă mult mai mult decît cuvîntul folosit acum, relaţie. Pare mai edulcorat, mai superficial, mai supus capriciilor timpului si plăcerii. Ori, o adevărată legătură care te creşte, nu trece ci din contra, timpul o alimenteză.

Să explic. Am citit o carte a unui japonez intitulată Maestrul de ceai. Este vorba despre o căutare permanentă. Maestrul de ceai este preocupat să afle ce a simţit propriul său maestru şi de ce acesta a acceptat să se sinucidă la porunca shogunului, deşi ar fi putut să scape. Toate întîlnirile şi ceremoniile ceaiului oferite altor maeştrii care l-au cunoscut, sînt căutări menite să-i adîncească pînă la identificare relaţia-legătura cu Maestrul său dispărut.

Mă gîndesc şi la o variantă moderna a creşterii, sau întăririi, sau menţinerii legăturii şi anume la tatuaj. Cred că la mulţi mai are acest scop. Deşi acum este modernă pictarea extinsă, adevărate peisaje, grupuri animaliere si simboluri bizare, care mai degrabă duc cu gîndul la o dorinţă de protecţie, de înveliş suplimentar.

O distinsă pianistă portugheză are tatuat la încheietura mîinii, acolo unde se pune ceasul, conturul discret al unei inimi. La început mi-a displăcut, era ceva neaşteptat, o interpretă de muzică clasică în vîrstă cu un tatuaj. Apoi am început să mă gîndesc la ea şi la tatuajul ei. O legătură, o relaţie care creşte, căci îmi imaginez cum toate simţurile şi stările transmise de ea prin marea muzică pe care o interpretează, trec şi prin fiinţa simbolizată astfel şi vizibilă pentru ea permanent în actul creator.

 

Dr. Livia David