Raluca Hurduc

Stiu ca, de multe ori, suntem depasiti de probleme cand vine vorba despre copiii nostri si relaţia noastra cu ei. Am vrea sa ii intelegem si am vrea sa ne intelegem pe noi. De multe ori nu stim cum sa facem asta si suferim in tacere. Sau izbucnim plini de furie. Dar v-ati gandit ce ar vrea uneori sa spuna copiii noştri, daca ar sti cum? Ce-ar fi sa facem impreuna acest exercitiu? Sa ne inchipuim o scrisoare:

Draga Mama si Tata,

Stiti cat e de greu sa te nasti? Cat e de greu sa parasesti locul acela cald si moale, ferit de toate relele, de langa inima Mamei? Sa iesi intr-o lume cu zgomote multe, cu lumina puternica, cu multe fiinte care se agita pe langa tine si despre care nu stii nimic – cine sunt, ce vor?

Apoi, stiti cat e de greu sa iti fie mai mereu foame, sa nu poti adormi singur, sa fii ingrozit ca Mama nu se mai intoarce, si sa nu stii ce sunt toate astea si cum sa le numesti? Stiti ce efort nemaipomenit este sa inveti sa mergi si ce mare izbanda sa te poti deplasa singur cativa pasi, ca sa te intorci apoi repede-repede in bratele Mamei sau ale Tatei? Cat e de greu pana inveti sa articulezi cateva cuvinte si reusesti, in sfarşit, sa te faci inteles? Dar, uneori, chiar daca stii cuvintele, nu stii cum sa spui ce se petrece in interiorul tau, pentru ca nu intelegi…

Stiti ce sfasietor e sa te crezi o vreme buricul pamantului si apoi, dintr-o data, sa ti se ia acest drept si sa fii detronat de o creatura mica si urlatoare, pe care trebuie sa o mai si iubesti, pentru ca e fratele tau mai mic? Sau, dimpotriva, sa vii pe lume intr-o familie unde toata lumea se extaziaza in fata performantelor fratelui mai mare si unde tu trebuie sa te straduiesti sa il egalezi si sa il depasesti, ca sa contezi si tu un pic?

Stiti ce inseamna spaima aceea paralizanta cand voi ma duceti la gradinita si eu nu stiu daca veti mai veni vreodata sa ma luati inapoi sau daca nu cumva m-ati abandonat acolo? Stiti apoi ce bucurie mare e sa intalnesti alti copii si sa incepi sa ai prieteni?

Si apoi, scoala… cu toate constrangerile, programul, temele si eforturile mele care nu sunt niciodata suficiente pentru voi? Si dorinta mea de a ma juca mai mult la calculator, si nemulţumirea voastra ca nu petrec mai mult timp afara cu prietenii? …Si nevoia mea de a petrece mai mult timp cu voi?

Si corpul meu care incepe sa se transforme intr-un ritm ametitor si apoi toate starile astea prin care trec si pe care nu le inteleg: tristete, exaltare, nemultumire, furie, ura fata de voi si lumea intreaga, si indragostire si iarasi tristete si, mai ales, furie…?

Si faptul ca nu stiu ce o sa fac in viata mai departe si nu stiu ce sa raspund tuturor celor care ma sacaie cu intrebari? Si ce facultate sa aleg sau ce afacere sa incep, ca sa castig bani si sa devin si faimos in acelasi timp?

Si… si… si…

Daca acesti copii ai nostri ar sti cum sa exprime toate lucrurile, in momentul in care le simt si au nevoie sa le comunice, iar noi am fi mai dispusi sa le ascultam si sa le intelegem, si sa le povestim la randul nostru despre tot ce ne preocupa in legatura cu ei, despre toate speranţele si neputintele noastre, viata tuturor ar fi mai usoara si mai frumoasa.

Consilierul psihologic si psihoterapeutul va ajuta – parinti si copii – sa gasiti semnificatii sentimentelor şi starilor voastre, sa le denumiti şi sa le comunicati celorlalti, intr-un fel in care sa fiti ascultati si intelesi. Sa vii la psiholog nu inseamna sa capitulezi in fata unei situatii in care nu esti in stare sa te descurci singur, ci sa ai incredere ca un seaman de-al tau, un profesionist, este interesat de starea ta de bine, vrea sa te ajute si stie cum sa o faca. Unul dintre beneficiile convietuirii in societate este acela ca nu esti singur. Exista intotdeauna cineva aici.