Linda Munteanu
Un vot sta cocotat pe geamul Universitatii. El s-a botezat singur. Cand a fost intrebat cum il cheama a raspuns: un vot. Sta sus si pare detasat, hotarat sa nu coboare pana ce nu i se face auzit glasul mut. Si-a pronuntat singura putere pe care o are: un vot. Apoi a tacut.
Piata Universitatii se rescrie cu majuscule. Exista o veneratie fata de locul unde de multe ori am simtit sentimentul numit in mod inspirat de Freud, oceanic. Este emotia multimii, a valului, a impartasirii credintelor si trairilor. Si vorbesc acum de o emotie pe care o stie toata lumea, una din primele experimentate de copil fata de parinte, sentiment generator de putere de viata, de dorinta, creativitate si iubire, sentiment vecin cu veneratia. Si-mi dau seama ca Piata Universitatii este pentru o parte din noi ca un loc matern, pamantul ferm care furnizeaza credinta in dreptul la libertate a fiecaruia. Acolo oamenii se strang, simtindu-se impreuna si protejati de spatiul in sine, pot afisa pancarde ca “Roman pierdut presedinte, il declar nul“. Refuz furios indreptat spre putere, spre tatal ce nu s-a aplecat suficient sa asculte nevoia, neajunsul, care si-a impus legea intr-un mod surd. Efectul? Ruptura, confuzie, neputinta gasirii unei solutii pentru un trai decent in limitele sufocante puse de o putere alienata, stres, angoasa, furie, dezamagire, pierderea sperantei. Si oamenii se intorc la punctul zero, in Piata Universitatii, in cautarea fortei de-a iesi odata din starea de tranzitie. Locul de intoarcere semnalizeaza cauza si momentul rupturii. Se cere schimbarea. E bine sa ne amintim: actuala putere a fost votata initial in dorinta de schimbare. Ironic tot schimbare am cerut in ’89, in acelasi loc, am cerut-o si la Mineriada, in acelasi loc. Aceeasi piesa, aceleasi replici, alti actori. Repetitia invoca trauma pentru ca in psihicul colectiv se pastreaza nespusul, neimplinitul, lipsa. Intoarcerea e inevitabila in contexte similare. Se pare ca mai avem nevoie de o perioada de tranzitie.
Pentru multi, jandarmeria nu aminteste de un paznic bun, aparator constant, ci mai curand de o autoritate care se impune cu sila prin violenta, aparand propriile interese. Suntem multi din pacate prin educatie obisnuiti cu “Nu ma asculti?“ trosc una “Mama ta de copil, eu te-am facut, eu te omor”. Din asemenea convingeri, din pacate, nu se poate naste decat o autoritate blocata in lupta pentru putere si dezinteresata de evolutia oamenilor.
Un vot sta cocotat, nu coboara, e incapatanat si mut ca un copil ce si-a inghitit strigatul. Face greva, altfel nu mai stie sa se faca auzit. Asa suntem noi, in pom. In fata amenintarii saraciei, in fata incapacitatii conducerii de-a oferi limite decente, stresul, anxietatile se cumuleaza in urlet de furie. “Vrem demiterea puterii, confiscarea averilor furate.“ Daca nu e furie indreptata spre celalalt, este furie intoarsa spre noi “Nu ne meritam o alta soarta. La ce bun alegeri anticipate? Vin altii la fel de nesatui“. Daca nu ne permitem furia, apare confuzia “Sunt convins ca exista manipulari, cand ale opozitie cand ale puterii.” sau “Alegerile care urmeaza vor fi o catastrofa.” In confuzia creata, diversi politicieni incearca sa-si asume paternitatea miscarii.
In urma dezamagirii oamenilor ramasi fara credinta de-a fi intelesi de conducatorul investit cu speranta, ramane o autoironie trista. “Scuzati, nu putem produce cat furati“ scrie pe o pancarda. Degeaba autoritatea isi schimba la aparitii mediatizate, costumul pe puloverul revolutionar, incercand sa reproduca lozinca “Dintre noi, pentru noi “. Toti politicienii par pentru o majoritate, o apa si un pamant. Cu alte cuvinte “Toate-s vechi si noua toate… ce e val ca valul trece“… si trece si valul actual plecat din Piata Universitatii, ca o alta ocazie pierduta de-a rezolva o ruptura.
Ce are nevoie copilul-natiune pentru o dezvoltare normala? Sa adune suficiente experiente bune in relatia cu parintele, sa-i fie auzite nevoile si sa i se vina in intampinarea lor, sa se simta protejat de o autoritate care pune limite normale; si asta un timp suficient de mult incat sa se creeze o incredere interna intr-un parinte bun. Lupta actuala dintre putere si cei care ii cer demiterea, neincrederea in posibilitatea unei schimbari reale, arata lipsa unei imagini interiorizate de catre populatie a unei autoritati care ar putea conduce avand urechea aplecata la nevoile oamenilor. Confuzia si furia oarba poate fi efectul imediat, o lupta surda repetata ca un patefon stricat, inchizand relatia dintre autoritati si populatie intr-un cerc vicios al unor experiente traite in gol. Cat timp nu sunt intelese, schimbarea nu poate avea loc.
Ce e de semnalat este faptul ca strategia jandarmeriei de-a separa pe cei care se exprima violent de manifestantii care raman in limitele legii, a modificat putin viziunea fata de ei. Din pacate insa suntem prea obisnuiti sa cunoastem ce inseamna bastonul ca sa avem imaginea stabila a unei puteri protective. E prea putin si insuficient. Continuam sa credem, ca lucrurile se impart in alb si negru, ca e tot un joc al autoritatii de-a provoca violenta pentru a neutraliza manifestatia, proiectie care impinge opozitia sa incerce sa profite si puterea sa fie pusa in imposibilitatea de-a se disculpa. Ce are de facut parintele este sa supravietuiasca incercarilor inerente revoltate ale copilului de-a supralicita limitele si, in acelasi timp, sa raspunda la necesitatile lui. Cu alte cuvinte, copilul isi cere dreptul la a evolua spre independenta, drept care trebuie respectat, chiar daca paradoxal copilul este inca in postura de-a avea nevoie de ingrijirile parentale. Altfel accepta copilul indrumarea cand parintele se face inteles in legea impusa si altfel reactioneaza cand i se spune “E cum stiu eu, ca stiu mai bine.“ Asemenea atitudine, din start, il pune pe copil ori in situatia de-a ramane ascultator, ratand evolutia spre independenta, ori un revoltat vesnic al carui efort se pierde in van intr-o lupta interna de conciliere a cerintelor parentale si dorintelor proprii.
Cat este de eficient sa spui copilului ce sa faca si cum sa faca caci numai asa e bine?
Sa-i tai cu alte cuvinte capacitatea de-a isi gasi singur drumul, undita, lacul in care va pescui? E sincer de fapt un parinte cand solutia lui o substituie tuturor celorlalte variante posibile si o declara ca singura buna? “Eu asa am fost educat. Pe vremea mea…“ sunt rezistentele in fata schimbarilor pe care copilul doreste sa le traiasca. Pana la urma toti facem ceea ce putem la un moment dat, inclusiv imposibilitatea de-a face o schimbare ori de-a permite copilului sa traiasca o schimbare. Schimbarea implica pericol potential, necunoscutul, de multe ori zicem “rau e cu rau dar mai rau e fara rau.“ Deseori parintele nu permite tatonarea din timp si inerentele greseli ale copilului si doreste sa-l scuteasca de suferinta inevitabila care apare la despartirea de o varsta. Ce reuseste sa faca este sa-l mentina intr-o stare de dependenta. Bune sunt ritualurile de trecere de la o varsta la alta, pentru ca ele invata atat pe parinte cat si pe copil cu inevitabila trecere a timpului, cu doliile implicate. Sunt culturi unde aceasta trecere este marcata, dand ocazia fiecaruia sa inteleaga si sa se obisnuiasca cu schimbarile ce apar in relatie.
Suntem fiecare dintre noi un vot? A tresarit o speranta cand am auzit o declaratie din Piata Universitatii : “Si daca urmatorii vor fi la fel, o sa iesim din nou in strada.” Invitatie la anarhie? Nici pe cat. Oamenii sunt constienti ca cineva va conduce.
Maturizare? Poate. Schimbarea poate avea loc incepand cu fiecare in parte, ce isi declara dreptul de a fi.
Cu respect,
Pentru “Un Vot“
Linda Munteanu