Linda Munteanu

Motto: “Pentru ca noi toti  ne confruntam cu aspecte narcisice, trebuie sa fim mereu constienti de eventuala ipocrizie de-a categorisi alte persoane ca fiind narcisice.”  Glen O. Gabbard

Adesea mamele spun: „Nu mai stiu cum sa-mi cresc copii pentru lumea asta. Daca ii invat cu bun simt, se vor lovi de toti oportunistii, daca ii invat sa dea din coate din rasputeri, vor fi ei multumiti vreodata?“

Traim intr-o cultura care promoveaza o reusita a imaginii, mai curand decat reusita unei impliniri interne. Ce conteaza ce nu se vede, atat timp cat se poate ascunde? Cu totii tinem intr-o masura mai mica sau mai mare la imaginea noastra. Masura face diferenta. Intr-o anumita masura, preocuparea pentru sine este necesara, denotand o stima de sine normala, un narcisism sanatos. Dar cine sau ce da masura? Intrebarea “cine da masura?” vizeaza pe un cineva extern (cum ar fi o autoritate sau cultura unui loc); intrebarea “ce da masura?” implica un ceva internalizat, un cantar al propriilor valori.

O stima de sine scazuta este asociata cu si implicata in mai multe tulburari: depresie, anxietate, stres posttraumatic, dependente alimentare sau de substante, disfunctii sexuale, personalitate evitanta si dependenta. O tulburare insa are referinta directa la stima de sine: tulburarea de personalitate narcisica. Literatura de specialitate psihanalitica face precizarea ca problemele narcisice sunt implicate intotdeauna in tabloul oricarei tulburari, cu atat mai mult patologii grave, intr-o psihoterapie de profunzime atingandu-se mai devreme sau mai tarziu nucleul narcisic al persoanei.

Dupa mostenirea genetica si temperament, de asemenea mostenit, modul in care se construieste psihicul depinde de atitudinile, comportamentele, afectele (emotiile, sentimentele), cognitiile pe care parintii sau alte persoane (bunici, bone) le au fata de noul nascut. Cercetari din clinica aduc argumente legate de influenta mediului familial asupra psihicului inca din stadiul fetal si al momentului nasterii, punand intr-o noua lumina traditia legata de importanta starii psihice a mamei pe timpul sarcinii. Scenariile narcisice parentale se refera la rolul imaginat pe care parintii il atribuie copilului, scenarii care se traduc in atitudini verbale si infraverbale, la care copilul va reactiona identificandu-se total, partial sau respingand rolul atribuit. Aceste scenarii se insinueaza in viata copilului, interferand cu evolutia lui spontana. Un exemplu tipic este cel al juniorului care, urmand cariera unui parinte, isi da seama in perioada facultatii ca nu mai vrea sa o continue pentru ca nu mai simte ca il reprezinta; sau cel al fetitelor implicate in concursuri de miss la varsta de cinci sase ani, urmand visul neimplinit al mamei. Aceste exemple sunt numai varful unui aisberg cu radacini mult mai profunde. In spatele unei tulburari de somn a unui bebelus gasim deseori o mama care, influentata de o pierdere din trecut (un doliu spre exemplu), anxioasa, isi verifica, deci isi trezeste, de multe ori bebelusul noaptea, stabilindu-i astfel un tipar; la baza unui comportament asa zis lenes si iresponsabil al unui adult putem gasi o mama care si-a supraprotejat copilul din dorinta de a-i da ce nu a avut ea parte, deoarece si-a pierdut mama de la o varsta frageda; un copil poate uimi cum la varsta lui expune teorii filozofice despre viata, moarte si destin, dar dincolo de inteligenta se poate descifra un intreg tablou depresiv legat de inceputurile relatiilor cu persoanele semnificative din viata lui. Despre cine vorbeste de fapt un copil sau un adult atunci cand acuza injustetea sau lipsa de afectiune existente in societatea de consum?

Criteriile pentru tulburarea de personalitate narcisica:

– un model de comportament grandios, se simte superior, narcisicul isi exagereaza realizarile, talentele, doreste admiratie excesiva, este arogant.

– lipsit de empatie, incapabil sa inteleaga sentimentele si necesitatile altuia.

– se crede aparte, special, cauta si se asociaza cu oameni speciali.

– este in cautare de putere, succes, stralucire, frumusete, dragoste ideala.

– are pretentia de-a fi tratat special, de-a i se implini imediat dorintele.

– profita de altii pentru a-si atinge scopurile, este un exploatator.

– adesea invidios pe altii.

Aceste criterii identifica pe narcisicul clasic, asa-zisul narcisic „neatent”, dar nu caracterizeaza un alt tip de narcisic, ale carui trasaturi se apropie de cele ale unei personalitati evitante (“hipervigilent”).

Trasaturi ale narcisicului „hipervigilent”:

– retras, timid, inhibat

– atent la ceilalti, in cautarea reactiilor critice si a dovezilor de desconsiderare.

– evita sa stea in centrul atentiei, este usor de ranit.

– predispus la sentimente de rusine si umilire.

Ambele tipologii narcisice au in centru necesitatea mentinerii stimei de sine si un sentiment de inadecvare, de rusine, dar adaptarile lor sunt diferite. De vreme ce cel „neatent” este arogant, cere sa fie in centrul atentiei, monopolizeaza o discutie, cand nu primeste tratamentul special pe care il considera indreptatit, devine nervos si ataca, cel „hipervigilent” prefera sa evite situatiile in care presupune ca se va expune rusinos, alegand sa isi traiasca dureros si in tacere diverse scenarii ale reactiilor celorlalti.

Cauze posibile:

Cum se naste si se construieste stima si iubirea de sine? Exista unele controverse legate de aceasta intrebare, dar concluzia ramane aceeasi: stima de sine se construieste plecand de la tipul de relatii care exista cu parintii si familia inca de la inceputul vietii.

Putem sa ne imaginam un bebelus care iesit de curand din uterul matern, inca nu intelege ce vede, ce simte, ce aude? Nu numai ca nu are nume pentru toate sunetele si imaginile care il inconjoara, dar el nici nu intelege unde incepe si se termina el insusi. Si asta pentru ca in uter, el era un tot cu mama. Ingrijirile primare, alaptarea, mangaierile, imbaierea, masajul de dupa baie, imbracarea, modul in care este tinut si purtat in brate, cum i se vorbeste si i se canta, caldura sau frigul, culorile si linistea mediului, conteaza in construirea unui sine psihic si corporal (schema corporala). El are nevoie de o mama si de un mediu care sa se comporte ca un fel de filtru de excitatie, un mediu de tranzitie de la uter la realitatea externa. Odata cu construirea unui sine se construieste si stima sau iubirea de sine. Cum anume? Instinctiv o mama si in general un adult care se apleaca asupra unui bebelus, zambeste, ii vorbeste, isi exagereaza mimica. Ce vede copilul? In ochii si in chipul mamei, copilul se vede pe el insusi. Cu alte cuvinte, reactiile afective si comportamentale ale celuilalt, la vederea lui, ii spun bebelusului cum sa se vada, ochii si chipul mamei devin o oglinda ce intoarce imaginea de sine si implicit iubirea si stima de sine. Cat de mult ne iubim pe noi depinde de relatiile semnificative din viata noastra. Raspunde parintele, familia, la nevoia copilului de-a fi vazut? In unele cazuri, oglinda ofera o imagine distorsionata. De exemplu, intr-o depresie postpartum, chipul mamei este apatic si bebelusul face eforturi pentru a fi remarcat. Pot exista consecinte: viitorul adult va face eforturi permanente de-a fi vazut pentru a simti ca exista, stima lui de sine depinzand prea mult de imaginea pe care o afiseaza. De aici si exagerarile in comportamentul narcisicului „neatent”sau timiditatea narcisicului „hipervigilent”.

O psihoterapie este un drum la capatul caruia iti descoperi felul unic de a fi, schimbandu-se implicit si relationarea cu ceilalti.