Psih. Corina Tanasescu

Am zabovit aseara in cabinet cateva clipe dupa ce, ca de obicei, mi-am deschis geamul si apoi am baut un pahar cu apa. Am revenit in fotoliul meu, aprinzandu-mi o tigara cu intentia de a derula imagini, trairi, impresii, momente cheie din dezvaluirile pe care M. mi le expusese ca pe niste fire de matase din viata lui, innodate sau nu, asteptand cumva ca eu sa i le insir pe andrele, tesand astfel impreuna un altceva.

Lui M. ii place sa vorbeasca. Si pentru asta are nevoie nu doar de spatiu, nu neaparat sa fie aprobat, ci pur si simplu ascultat. Si atat. Un alt mod de a-si dezvalui emotiile, umpland cu cuvinte spatiile, dimensiunile “goale” din el. Ciudat sau nu, realizam aseara, ca mi-a trebuit mie aproape un an sa inteleg pentru ce face asta. Ii intelesem de la inceputuri nevoia de a vorbi si de a fi ascultat. Insa abia aseara vedeam cu ochii larg deschisi pentru ce avea aceasta nevoie.

Imi spune, la un moment dat: „Eu,…sunt ca foile de ceapa…” si, in timpul asta se dezbraca de puloverul pe care-l avea peste camasa. In mintea mea ma aud spunandu-mi: „tocmai ce ti-ai dat jos prima foaie de ceapa…”, si, in acelasi timp intrebandu-ma de ce eu ma simt diferit fata de alte intrevederi cu el. Cumva simteam, intuiam ca odata cu acest gest, intr-adevar urma sa se „intample ceva” altfel decat in mai toate intalnirile noastre cadentate de pana acum. Era, ca si cum, aflandu-ne amandoi undeva intr-o dimensiune interioara psihicului sau, asteptam sa-mi arate catre ce priveste acum. Simteam ca este speriat. Imi si declara asta, cand imi spune ca are asteptari de la prietena lui, care la randul ei isi traieste angoasele revarsandu-le mai mereu asupra lui. Iar asta a devenit aproape de netolerat pentru el. Tristetile ei il fac sa sufere intr-atat, incat stie ca isi porneste, asa cum el o spune, “focoasele” mecanismelor de aparare si nu-si mai doreste nimic altceva decat sa fuga. Stie ca isi doreste ca si el sa ii poata impartasi si dezvalui din angoasele lui, insa o simte, o vede mult prea vulnerabila si labila.  Vrea insa cu tot dinadinsul, ca ea sa taca si il asculte. Nu simte ca ea l-ar putea lua de mana, sa poata sa cada si el in „gol”, cum ea face mereu. Se simte singur si deznadajduit, disperat si fara speranta. Imi spune ca dincolo de speranta „nu e nimic”. Este furios ca ea nu-l poate sustine. Ca nu o simte langa el. Vorbeste despre a se simti abandonat, asa cum odinioara fusese abandonat emotional de mama, apoi de tata.

Isi toarce acest fir de trairi, pe care pana mai acum nici macar nu le putea privi, daramite atinge si cu atat mai putin sa se scufunde in ele. Il invit sa ne „scufundam” impreuna, timp in care gandesc ca abia acum a venit momentul sa ii transmit, fara sa stiu neaparat cum, ca „e pregatit sa inoate, pentru ca stie asta nativ” si ca eu sunt acolo cu el. L-am lasat sa vorbeasca mai mult de 40 de minute despre toate trairile pe care nu si le-a putut desteleni in mai bine de un an, eu, tacand.

Imi place sa cred ca poate prin tacerea mea sau prin prezenta mea in acea „bula de tristete, goala” asa cum o vede si simte el, si de care ii este atat de frica, pur si simplu m-a observat ca „m-am imersat” in suferinta lui; asa cumva a  realizat ca poate si el sa stea imersat, ca, da, e greu, dar tolerabil. Plansul lui a debutat, mascat, cu o tuse seaca, apoi a inceput sa hohotesca. Ii transmiteam, gandind doar, ca si barbatii plang. Si e in regula. Imi parea ca lacrimile lui erau poate acea mana intinsa catre mine, cerandu-mi sa-l tin si sa nu-i dau drumul in golul pe care-l traia sub privirile mele. Ceea ce-mi povestea ca nu-i putea cere prietenei lui, desi isi dorea, imi cerea mie, cu disperare sa il tin de mana in haul in care se traia acum prin tristete, spaima, furie, jale, sfasiere sufletesca, si nu care cumva sa-l abandonez si eu. M-a privit fara intrerupere, l-am privit la fel, fiind acolo, in acel „acolo dureros” al lui, pana la sfasiere, spunandu-i fara cuvinte, ca sunt.

Printre toate astea in mine se retesea o amintire a momentului in care, eu ii ceream analistei mele sa ma tina sa nu cad in propiu-mi gol, sa nu ma abandoneze, sa nu ma lase sa fug din terapie. Simteam ca voi fugi . Ar fi fost sfasietor sa dau nas in nas cu propria-mi tristete, depresie, gol, cadere in gol. Si, da, am fugit. Am facut-o si am revenit apoi. Si am traversat impreuna cu ea, dar in acelasi timp si singura durerea pe care, undeva, nu se stie unde, fiecare din noi o „tezaurizam” atat de bine.

Dar, asa cum „cadem in gol”, cadem si din gol.

Avem intr-adevar nevoie unii de altii  sa ne sustinem, sa ne continem, sa ne simtim, sa ne tinem de mana si poate nu neaparat pentru ca terapeutul nostru sau eu pentru M., din ceea ce v-am impartasit, suntem mai stiutori sau mai puternici, ci poate pentru ca simtim, mai mult sau mai putin intuitiv, empatic, ca dincolo de suferinta exista speranta. Ori, macar pentru ca am parcurs acest demers candva cu cineva care „ne-a tinut de mana”, analistul, asa cum eu am facut-o dimpreuna cu M.

Dincolo de gol, exista plin. Altfel nu l-am putea numi gol.

Ma bucuram, daca se poate numi asa, ca M. „m-a luat ca martor” in calatoria sa prin propria-i angoasa si ca si-a trait-o, impartasind-o cu mine; spun asta pentru ca unii dintre noi, din breasla, mai vorbim si spunem ca suntem bucurosi cand pacientul a devenit trist. Pentru ca acesta este, pare-se, unul din momentele care inchide o dinamica psihica, mentala si deschide o alta. Din cadere nu avem cum sa urcam. Insa, dupa ce am cazut, avem de ce ne spriijini ca sa putem urca, alegandu-ne un alt traseu.