Despre impactul psihologic al Decretului din 1966

Partea I

Marana Papagheorghiu

Putini dintre cei tineri stiu astazi ce a fost politica de crestere a regimului comunist. Putini dintre cei care au trait aceasta politica pe pielea lor se mai gandesc astazi la ea. Totul pare a fi trecut, uitat. Dar, din pacate, astfel de lucruri nu se pot uita. Chiar daca se poate arunca peste ele un covor de tacere, raman cu siguranta urme in sufletul multora, precum si in inconstientul colectiv, iar impactul lor il resimtim fara sa stim si astazi, unii la nivel personal si altii la nivel de societate. Poate nu realizam ca pretul unor politici abuzive aplicate in urma cu cateva zeci de ani il platim inca si astazi.

Incepand cu anul 1966, regimul din Romania a initiat una dintre cele mai aspre politici demografice cunoscute. Decretul dat de comunisti interzicea avorturile, cu exceptia catorva cazuri bine delimitate (cand sarcina punea in pericol viata femeii, femeia era in varsta de peste 45 de ani sau nascuse deja 4 copii si ii avea in ingrijire etc.). In plus, nu existau nici mijloace de prevenire a sarcinii, lipseau anticonceptionalele iar educatia sexuala era subiect tabu. Existau in schimb o serie intrega de masuri abuzive, de control, astfel incat vreun avort ilegal sa nu scape nepedepsit. Femeile din fabrici erau supuse lunar la controale ginecologice, medicii si moasele care faceau avorturi clandestine erau arestati, iar femeile care ajungeau cu septicemie la spital, in urma unei intreruperi ilegale de sarcina, erau adesea lasate sa moara, daca nu marturiseau cine le-a ajutat in acest demers.

Raul facut este atat de mare, incat este greu sa incep sa schitez macar cateva idei legate de impactul psihologic pe care pot sa il aiba astfel de lucruri, de repercusiunile care se extind pana in ziua de astazi, de teama ca ceea ce as scrie intr-un articol este doar un fir de nisip fata de adevaratele dimensiuni ale raului facut.

As incepe poate cu “decreteii”- copiii nascuti in perioada 1968-1990, multi dintre ei ca urmare a decretului. Aceasta denumire in sine este dezumanizanta, atat prin desemnarea colectiva, cat si prin legarea unei vieti de ceva abstract si impersonal precum o lege abuziva data de un regim inconstient. Si totusi, sub acesta denumire generala se ascund milioane de copii, dintre care multi nascuti fara sa fi fost doriti, care acum sunt adulti si au varste cuprinse intre 25 si 44 de ani. Povara acestui lucru nu trece intr-o viata intrega, desi unii poate par a nu o mai constientiza. Psihicul unui copil se formeaza inca din perioada intrauterina si experientele prin care trece in acest interval pot sa ii creeze predispozitii si vulnerabilitati. Dupa nastere, mama este cea care oglindeste starile bebelusului, il ocroteste, vine in intampinarea nevoilor lui, contribuind astfel la formarea Eului micutului. Cand copilul nu este dorit, acesta lasa urme adanci in personalitatea sa, care, ulterior, in viata adulta se pot manifesta sub diferite forme – nesiguranta, lipsa increderii in sine, dificultati in stabilirea relatiilor intime sau in mentinerea lor pe termen lung. Efectele sunt cu atat mai rele, cu cat mama si-a varsat poate pe copil buna parte din ura pe care o resimtea fata de un regim care  a fortat-o sa il nasca si care, tratand-o inuman, a dezumanizat-o poate si pe ea intr-o anume masura. Ma refer aici de exemplu, la acei copii carora li s-a spus raspicat, in repetate randuri, ca au fost o greseala si ca nu s-au nascut din dorinta parintilor ci dintr-o lege, din niste cuvinte pe hartie, ca ei sunt produsul unei ideologii sau a unui decret. Este greu sa ne imaginam ce este in sufletul unor astfel de copii si cat de dificil le va fi fost sa se iubeasca pe sine fara sa fi fost suficient de iubiti sau investiti de catre mama. Desigur, multi au reusit sa depaseasca relativ bine durerea, au poate o viata (aparent) normala, un serviciu bun, chiar si familie. Dar din afara este greu sa stim ce pret platesc sau cat de greu le este inca in relationari care pentru altii ar fi poate firesti.

Nu vreau prin asta sa le acuz pe mame sau sa le judec. Pentru ca, din nou, este greu sa intelegem presiunea in care traiau, frustrarea si umilinta indurate, cum trebuie sa se fi simtit fortate, sa fi purtat practic statul in burta.  In plus, nu de putine ori, barbatii se trezeau in situatia de a fi tati fortati de imprejurari, fara sa fie pregatiti pentru copil si mai ales fara sa si-l doreasca. Asfel, multi alegeau varianta mai usoara, aceea de a parasi partenera insarcinata, nefiind capabili sa isi asume responsabilitatea si nedorind sa fie fortati. Mamele ramase singure  au ajuns uneori sa condamne barbatii pentru ce li s-a intamplat, pentru nefericirea lor. Ulterior aceasta furie s-a extins si asupra copiilor, care au crescut fiind mai mult sau mai putin explicit invinovatiti de mama pentru nefericirea ei. Si cum tiparele mostenite sunt dificil de schimbat, numerosi barbati repeta in prezent acelasi comportament. Aceiasi baieti al caror tata fie nu si-a asumat responsabilitatea, fie a facut-o doar fortat de situatie, fara sa fie insa vreodata cu adevarat prezent si implicat, au de asemenea dificultati de a isi asuma responsabilitatea.

Sursa:

Datele statistice din acest articol au fost preluate din brosura intitulata “Cei din lume fara nume”, editata de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc, in colaborare cu Muzeul Taranului Roman si din filmul documentar “Nascuti la comanda-Decreteii” (2005).