Copiii NU SPUN și NU FAC lucruri trăznite

Crizele emoționale ale copiilor școlari mici (8-12 ani)

Mihaela Dragan

De cele mai multe ori, copiii și adultii par a fi două tabere în timpul unui război. Copiii par a încerca să ajungă mai aproape de adulți, să îi depășească, uneori chiar să găsească soluții la conflictele celor mari, prin imitare și încercare, prin autodefinire și autoconstruire. Unii dintre adulti par a se ține la distanță însă, fie printr-o atitudine demisionară din functia de părinte, fie printr-o atitudine autoritară, o pozitie superioara absolută la care nu vor să renunțe. Să nu generalizăm și să amintim că există și relații echilibrate.

Părinții își iubesc copiii. Copiii își iubesc părinții. Copiii își doresc atât de puțin de la părinti- să petreacă timp impreună, să fie alături, să fie interesați. Iar pentru aceasta, fac tot ce știu și pot să facă pentru a le atrage atenția, chiar dacă aceasta înseamnă să provoace tensiune, să încalce reguli, să își infrunte părinții. Iubirea, iubirea copilului, nu înseamnă doar multă mâncare, multă îmbrăcăminte, multe rechizite, multe jucării sau multe îmbrățisări și mulți pupici.

Cei mici vorbesc ca cei mari, se poartă ca cei mari, îi imită pe ce mari, se bat ca cei mari, iubesc ca cei mari. Dar uneori, nu stiu ce să facă cu toate cele pe care le aud, pe care le văd și pe care le depozitează undeva în interiorul lor, fără a le asimila, fără a le înțelege, fără ale interioriza. Si atunci, unii copii primesc etichete ca neascultători, nervoși, agitați, bătătuși, mincinoși. Unii adulți primesc etichete ca depășiti, rigizi, din alta generatie, neințelegători.

Problema…!? Cine sau unde e problema?

O criză emoțională este o furtună emoțională, cu tunete și fulgere, cu vânt de intensitate mare, care de cele mai multe ori izbucnește brusc, aparent fără motiv, sfârșind uneori la fel de brusc. La 1 an, la 3 ani, la 5 ani sau mai târziu, la școală unde regulile și cerințele sunt diferite cantitativ și calitativ. Copilul nu își poate exprima toate emoțiile, nu le poate numi. Copilul nu poate exprima tot ce își dorește. Apare frustrarea. Țipă, urlă, plânge, se tăvălește, aruncă, lovește, refuză. Poate fi un semn al faptului că el cunoaște și te cunoaște, că încearcă prin diferite testări ale comportamentelor și ale reacțiilor tale la comportamentul lor, să obțină ceea ce i-ar face plăcere și astfel să reducă frustrarea. Dacă la negarea la 2 ani și în adolescență sunt normale, mai târziu poate fi un semn al unei nemulțumiri, o modalitate de comunicare a unei stări de disconfort, teamă, nesiguranță. Poate fi un test pentru părinți, un test al fermității deciziilor luate.

Ce simte un părinte în astfel de situații? Neputință, umilință, rușine, furie, indignare?

Ce poate face un părinte?  Există un răspuns general valabil?

Unii copii ajung în fața psihologului pentru a fi „reparați”, în regim de urgență și imediat. Din păcate sau poate din fericire, psihologul nu are o bagheta magică și nici un  praf de stele care să ”rezolve” copilul. Nici pe adult. El poate însă face altceva, mult mai important: să îi pună în relație pe părinți și pe copii, să îi facă să se privească ochi în ochi, să se asculte, să se audă și să se vadă, unii pe ceilalți, asa cum sunt ei asemanatori si diferiti in acelasi timp. Impreună, dar pe rând. Să îi facă pe fiecare să se asculte pe el insuși/ea insăși mai intâi, să se descopere și să se minuneze în fața propriilor lor experiențe trăite, să le înțeleagă, să le explice, să le accepte.

Date

25 Mar 2013
Expired!

Time

All Day
Category
Centrul Self

Organizer

Centrul Self
Email
centrul.self@gmail.com
Go to Top