Mihaela Dragan

Recunosc faptul ca ma fascineaza discutiile dintre copii si parinti. Mai ales cand cei mici pun tot soiul de intrebari sau gasesc felurite explicatii pentru experientele pe care le traiesc. Recunosc si ca emisiunea “Copiii spun lucruri traznite” mi-a displacut pentru modul in care erau expusi si provocati cei mici sa raspunda unor nevoi ale oamenilor mari. Nevoi comerciale, nevoi de distractii, nevoi de putere. Dar, recunosc si ca vorbele prichindeilor erau pline de sens, de semnificatii si de duh… pentru cine avea urechi sa  auda dincolo de ilaritatea situatiei.

Recunosc aceasta curiozitate si acest interes fata de discutiile dintre copii si adulti si, daca acestea sunt un pacat sau o vina, am sa fac apel la dreptul meu la aparare si imi voi sustine pledoaria. Iar aceasta o voi asezona cu franturi de dialoguri dintre cei mici si cei mari, parinti sau persoane cu care ei petrec o oarecare masura de timp.

De cele mai multe ori, copiii si adultii par a fi doua tabere in timpul unui razboi. Copiii par a incerca sa ajunga mai aproape de adulti, sa ii depaseasca, uneori chiar sa gaseasca solutii la conflictele celor mari, prin imitare si incercare, prin autodefinire si autoconstruire. Unii dintre adulti par a se tine la distanta, insa, fie printr-o atitudine demisionara din functia de parinte, fie printr-o atitudine autoritara, o pozitie superioara absoluta la care nu vor sa renunte. Sa nu generalizam si sa amintim ca exista si relatii echilibrate.  Dar atunci cand nimeni nu pare a vedea drumul din mijloc, parintii ajung la psiholog, disperati: “L-am adus! Nu mai e cuminte! Faceti-l bine!”  sau “Eu nu am ce sa spun, nu eu sunt problema. El/ea sa spuna ce prostii face!”

Problema…!? Cine sau unde este problema?

Un adolescent o intreaba pe mama lui, care tocmai se intorsese de la un curs despre lucrul cu copiii: “Ce faci tu la cursurile la care te duci?” „Ma joc. Desenez, dar nu prea am talent, nu imi iese prea bine.”, i-a raspuns mama neincrezatoare. Atunci, copilul ii raspunde linistit si sigur pe el „Nici nu trebuie. Important este sa te joci, sa desenezi. Poate la curs, asa desenand, inveti sa intelegi mai bine copiii.”

Cum se face ca au atata intelepciune, desi au trait mult mai putin in comparatie cu noi? Cum se face ca gasesc in putine vorbe, cele mai potrivite sensuri? Un baiat de 10 ani, dupa ce a incercat sa aplice acasa, parintilor, sistemul de reguli, cu buline rosii si negre pentru comportamentele avute, asa cum invatase la afterschool, vine intr-o zi si le spune educatoarelor: „Nu mai are sens. Au numai buline negre si nu vor să se schimbe.” Cata dezamagire, cata tristete, cata resemnare! Dar vorba altui copil „Doar regulile nu sunt facute pentru adulti, ci doar pentru copii!”

Parintii isi iubesc copiii. Copiii isi iubesc parintii. Iar daca cei mici au propriile pareri, daca au propriile puncte de vedere si au curaj sa le exprime, nu inseamna lipsa de respect, insubordonare, necumintenie. O fetita de 9 ani ii spunea mamei, intr-o seara: „mami, eu te iubesc mult pentru ca esti mama mea si esti si bolnava, dar îl iubesc si pe tati, ca e tatal meu, chiar daca ati divortat. La fel de mult va iubesc, chiar daca nu imi place deloc ce iti face tata tie. Nu pot sa nu mai vorbesc cu el!”.  Mama nu a fost multumita de raspunsul copilului si a continuat sa incerce sa-si convinga fata de faptul ca ar fi bine sa nu mai aiba niciun fel de legatura cu tatal ei, ignorand raspunsul fetei si incercand sa ii impuna dorintele ei, fara a face deosebirea dintre relatia ca parinti si relatia ca fosti soti, parteneri de viata.

Un alt dialog vine dintr-o familie in care tensiunile si agresiunile dintre parinti sunt ca o scena deschisa pentru copil. „Doamna psiholog sa iti dea reguli si tie, nu numai mie!” ii spune tatal fetei sale, dupa ce citise o nota primita de la psihologul copilului cu care acesta refuza sa se intalneasca.  „Nu doamna psiholog trebuie sa imi dea mie reguli, ci voi. Adica, daca eu fac ceva nepermis, sa nu mai am voie sa ies afara trei zile, spre exemplu! Dar, eu oricum, stiu deja asta!”, i-a raspuns adolescenta, etichetata drept neascultatoare si obraznica.

Copiii isi doresc atat de putin de la parinti – sa petreaca timp impreuna, sa fie alaturi, sa fie interesati. Iar pentru aceasta, fac tot ce stiu si pot ca sa reuseasca sa le atraga atentia, chiar daca aceasta inseamna sa provoace tensiune, sa incalce reguli, sa isi infrunte parintii. „Mami, du-te repede la scoala, ca au venit toti parintii!”. Era o minciuna nevinovata prin care un baiat de 9 ani incerca sa isi convinga mama sa mearga la intalnirile tip Scoala parintilor. Era ora 16, intalnirea urma sa aiba loc peste 30 de minute si niciun parinte nu venise, fapt care a necajit-o mult pe mama.

Iubirea, iubirea copilului, nu inseamna doar multa mancare, multa imbracaminte, multe rechizite, multe jucarii sau multe imbratisari si multi pupici. Cei mici vor spune, asa cum insista mai deunazi, in zadar, un baietel de 6 ani: „Mami, mai lasa-ma, ca ma sufoci cu dragostea ta!”. Sau asa cum o fetita de 2 ani si jumatate ii spunea mamei ei care o tot lauda „Esti cea mai frumoasa fetita, esti cea mai desteapta!”, „Nu, mami, mai exista si alti copii si mai frumosi si mai destepti. Eu sunt cea mai desteapta si cea mai frumoasa pentru tine!”.

De multe ori avem impresia ca, desi vorbim cu totii limba romana, nu ne intelegem in privinta unor subiecte. Cu atat mai mult cu cat este vorba despre parteneri copii. Desi cuvintele sunt recunoscute de toate partile implicate in discutie, amandoi se intreaba ce vrea oare celalalt sa spuna. Sa nu ne mire cand vom auzi : „Cuvintele mele sunt cuvintele tale. Eu nu stiu intotdeauna ce sa fac cu cuvintele tale. Uneori nu stiu ce vrei.” Si, intr-adevar, baietelul de 5 ani, are dreptate. Adultii sunt modelele copiiilor. Cei mici vorbesc ca cei mari, se poarta ca cei mari, ii imita pe ce mari, se bat ca cei mari, iubesc ca cei mari. Dar, uneori, nu stiu ce sa faca cu toate cele pe care le aud, pe care le vad si pe care le depoziteaza undeva in interiorul lor, fara a le asimila, fara a le intelege, fara a le interioriza.

Si atunci, unii copii primesc etichete ca neascultatori, nervosi, agitati, batatusi, mincinosi – o problema si o pacoste pentru cei mari. Unii adulti primesc etichete ca depasiti, rigizi, din alta generatie, neintelegatori – o problema si o pacoste pentru cei mici. Unii ajung in fata psihologului pentru a fi „reparati”, in regim de urgenta si imediat. Din pacate, sau poate din fericire, psihologul nu are o bagheta magica si nici un  praf de stele care sa rezolve copilul. Si nici pe adult. El poate insa face altceva, mult mai important: sa ii puna in relatie pe parinti si pe copii, sa ii faca sa se priveasca ochi in ochi, sa se asculte, sa se auda si sa se vada, unii pe ceilalti, asa cum sunt ei asemanatori si diferiti in acelasi timp. Impreuna, dar pe rand. Sa ii faca pe fiecare sa se asculte pe el insusi/ea insasi mai intai, sa se descopere si sa se minuneze in fata propriilor lor experiente traite, sa le inteleaga, sa le explice, sa le accepte.

Din lipsa de spatiu, imi inchei aici pledoaria. Imi recunosc vina de a fi interesata de tot ceea ce au de spus copiii.  De a considera interesante si pline de intelepciune istoriile lor. De a ma stradui sa inteleg ce se ascunde in spatele intrebarilor lor. De a asculta cu toate simturile mele, cu tot corpul meu mesajul pe care cei mici il transmit odata cu vorbele lor.

Si totodata le multumesc tuturor acelora care mi-au permis sa fiu partasa la franturi de intime conversatii. Iar pedeapsa mea sper sa fie sa ma intalnesc cu copii toata viata si sa ma bucur de vorbele lor, care nu sunt deloc traznite, ci pline de duh si de semnificatie!

P.S. Daca ati fost martorii unor astfel de dialoguri, nu va sfiiti sa mi le impartasiti si sa ne bucuram impreuna de intelepciunea lor!