Linda Munteanu

Doi oameni naufragiaza pe o insula stancoasa, lipsita de orice urma de vegetatie si apa. Situatie extrema. Dupa trei zile de insetare, incep halucinatiile vizuale si auditive: un pelican pe val pare o ambarcatiune, se aud palele elicopterelor trecand pe deasupra lor. Lipsit de apa, sangele se ingroasa si descarcarile din creier se produc « la intamplare » creand halucinatii. Este explicatia neurologica. In momentele de revenire la realitate, cei doi prieteni naufragiati, fac bancuri amare imaginand dincolo de o stanca o piscina cu bar la care servesc o racoroasa Margherita, fara sare.

Umorul si atitudinea pozitiva sunt recunoscute in documentarul din care am extras intamplarea, ca fiind aparari ale psihicului ce contribuie la supravietuirea celor doi dincolo de limite, patru zile fara apa. Dar halucinatiile? In desert, insetatul atribuie realitatii o imagine interna, proiectand o oaza ; prins in gheturi, omul vede si simte un camin cald cu foc de lemne. Departe de a fi rodul unei simple descarcari electrice intamplatoare, halucinatia este o proiectie masiva a unei dorinte, atat de masiva incat realitatea este distorsionata, inlocuita cu dorinta in pofida simturilor care aduc din exterior alte informatii reale. Rolul ei este protectia  fata de alternativa de destramare si dezorganizare psihica aduse de pericolul mortii, protectie care contribuie la  pastrarea unui nivel de coerenta.

Cel numit « nebun » traieste intr-o realitate virtuala construita dupa nevoile si dorintele lui. Asta vorbeste implicit de ruptura de realitate intr-un moment traumatic, deseori mai multe momente- asa numita trauma cumulativa- de starea de extrema neputinta in fata realitatii pe care nu putea in mod adecvat atunci sa o modifice pentru a raspunde nevoii, de satisfactia suficienta pe care o da halucinatia unei alte lumi, ce impiedica « nebunul » sa se desprinda de ea si sa realizeze ca pericolul a fost trecut si, in prezent, el detine alte posibilitati mai adecvate de a se apara.

Ce e greu de acceptat pentru cei normali sunt asemanarile dintre « Noi » si « Ei ».De cate ori asteptand un telefon, sarim ca arsi «  auzindu-l »  cum suna ? Era doar o impresie. Timidul are impresia ca se susoteste despre el si reactioneaza conform atribuirii, retragandu-se. Retragerea lui poate provoca in realitate o reactie ostila dupa principiul « Cine se ascunde nu are ganduri bune». Timidul are astfel o legiferare externa a atitudinii lui. De cate ori negasind un obiect dam vina pe celalalt ? « Nimic nu se gaseste in casa asta, sunteti niste dezordonati ! » Deseori il gasim unde l-am pus chiar noi. Putem reactiona la pierderea unei fiinte dragi, de la a pastra obiecte de amintire, la a prezerva un dormitor in asteptarea celui pierdut si pana la trairea de senzatii – cel mai adesea in starea dintre somn si trezie –  ca ii auzi glasul ori ii simti atingerea.

Ce face diferenta dintre « Noi » si «Ei » este cantitatea de emotie care trebuie descarcata sau redusa si combinatiile de « strategii » alese pentru restaurarea echilibrului psihic care altfel ar fi invadat si invalidat. Pun ghilimele pentru ca strategiile nu sunt alese constient.     Ce face sa alegem o aparare si nu alta ? Tine si de datul nativ, dar in mod cert ceea ce influenteaza alegerea sunt experientele traite. Necesitatea copilului de-a experimenta variante de strategii sub protectia si incurajarea oferite de adult si limitele puse de acesta, il fac pe copil increzator si capabil sa suporte nesiguranta inerenta in fata incertitudinilor vietii, controlul absolut fiind un deziderat de neatins in realitate. (Si cata placere am mai avea daca totul ar fi controlat si asteptat ?)

   Psihicul si soma(corpul) sunt un intreg deschis spre lumea externa  Asa cum corpul inghite sau rejecteaza, metabolizeaza si excreta, detinand si un sistem de anticorpi, cu scopul de-a mentine viata intr-un balans sanatos, psihicul se comporta la fel ajutandu-se de procese de aparare prin care isi restabileste echilibrul.

Avem cinci simturi pentru a decela ce nu este periculos pentru corp, cum este, de exemplu,  mirosul. Mirosim o mancare care se anunta buna si o inghitim. Avem un al saselea simt al psihicului ? De cele mai multe ori nu ii bagam in seama semnalele. Un om iti este simpatic sau antipatic, o situatie se anunta placuta sau neplacuta, sunt  intuitii ce amintesc de expresia « Nu-mi miroase a bine ». Ce simte psihicul a fi periculos este modificarea de echilibru, tensionarea « circuitelor » dincolo de un prag suportabil, modificare ce se resimte ca stres, angoasa, neliniste. Prezente inca din stadiul fetal, mecanismele de aparare evolueaza pe baza experientelor traite si intra in functie pentru  detensionarea psihica.

Alegerea formei de aparare, in mare parte nu se face constient. Daca de exemplu parintele descurajat, transmite aceeasi atitudine copilului fata de viata si contradictoriu ii cere sa fie capabil sa faca ceea ce il depaseste pe moment, copilul se va simti neputincios si poate dezvolta conduite de evitare. Mecanismul de evitare va intra inconstient in actiune de cate ori situatia aminteste de un conflict.

  Frica este un semnal sanatos de alarma in fata unui pericol venit din exterior. Angoasa insa este o emotie mai subtila, mai ascunsa prin faptul ca obiectul periculos ramane in umbra, necunoscut sau emotia este inadecvat de mare fata de potentialul pericol, cum se intampla in cazul fobiei de insecte. In mijlocul orasului de cine ne aparam, in ce s-a transformat salbaticiunea care il punea in defensa pe omul cavernelor ? Am putea facil sa raspundem ca si azi exista salbaticiuni care asteapta la un colt intunecat de strada sau ca lupta pentru supravietuire este acerba intr-un oras, dar este insuficient pentru a intelege exemplul dat cu fobia de insecte. Ar fi greu de sustinut ideea unui pericol real la vederea unei « salbaticiuni » ca Araneus Diadematus, paianjenul cu  cruce. Pentru om este inofensiv. Dar este suficient sa ii vezi o fotografie marita pentru a simti cum ceva din inauntru se revolta respingand o forma de viata atat de straina noua. Pentru a intelege de ce strainul si straniul poate provoca stari de angoasa puternica, avem a ne uita la imaginile, starile si ideile evocate de acesta, cu alte cuvinte, fantasma interna, « salbaticiunea » din noi. Caci tensiunea este simtita cand un ceva extern aduce dupa sine reprezentarea interna a unui pericol si cand taramul luptei devine persoana noastra, mai exact fantasma inconstienta contra constientului care cere sa fi rezonabil. Apararile psihice ajuta « negocierea », tot asa cum procese de metabolizare ajuta digestia.

Un rol al psihoterapiei psihanalitice este de-a imbunatati digestia psihica, de-a impiedica un naufragiu psihologic, modificand strategiile de aparare cu unele mai eficiente, eliberand intregul psihic si somatic de surplusul de tensiune si marind capacitatea de-a rezista schimbarilor inerente vietii traite intr-o multumire cu sine. Intr-un mediu securizat, sa poti vorbi despre ce nu poti sa vorbesti, poate aduce schimbarea.