“Peisaje interioare”. Certificat de nastere

Este un nou nascut al literaturii psihanalitice din Romania. Se numeste “Peisaje interioare”. Mama: clinica psihanalitica. Tatal: chemarea scriitoriceasca. Familia care a sustinut crearea ei este alcatuita din Corneliu Irimia (autorul cartii, psihanalist, doctor in psihopatologie al Universitatii Paris 7), din grupul dumnealui de pacienti si din colegii dumnealui din spatiul “psi”, care au oferit sugestii si asistenta. Un numar mult mai mare de persoane vor continua cu siguranta sa apara in viata cartii, cu fiecare noua aniversare.

Intai, iata o fotografie a ei: este o scriitura eleganta, placuta la privit, echilibrata, accesibila. Poti sta cu ea pe-o banca in parc si nu simti cum trece timpul. La sfarsit, isi ia “la revedere” de la cititor cu gratie si dispare printre alei, matasos ca pasul Alinei, eroina cartii. Mersul ei este corect, povestea pe care o spune este veridica: e ceea ce s-ar numi “o piesa scrisa dupa un caz real”, in care personajele sunt transpuneri fictionale ale unor realitati din spatiul terapeutic. Pe scurt: o pacienta aflata la inceputul celui de-al patrulea an de psihoterapie psihanalitica reuseste sa-si creeze o bresa in rigiditatea primilor trei ani de lucru si se avanta cu o mai mare profunzime in explorarea de sine si a relatiilor ei cu lumea. Schimbarile apar, una cate una, si in viata personala. La finalul cartii, Alina anunta ca se inscrie la cursuri de formare pentru a deveni ea insasi psihoterapeut, chiar la scoala condusa de terapeutul ei, care contempla felul cum pacienta lui impartaseste si altor oameni ceea ce a deprins lucrand cu el in cabinet.

Dar… aceasta este numai o poza. Este intampinarea aparentei. Nu o “aparenta” in sensul de “ceva fals” sau “iluzoriu”, caci tot ceea ce se spune in carte este just. Este o aparenta in sensul ca exista si un “dincolo”, un revers tacut, pe care, ca cititor, il accesezi mai usor prin intrebari sau prin noi lanturi asociative decat prin afirmatii clare.

Cartea este scrisa in limba romana, de un autor si psihoterapeut roman, care lucreaza cu pacienti din Romania. El a ales cazul unei tinere femei sugrumate emotional de o mama uscata sufleteste, severa, care a preferat sa tina cu dintii de un barbat de care n-o mai lega iubirea, crescandu-si fiica intr-o casa pustiita afectiv de lipsa de contact dintre parinti: o lunga si grea vaduvie, si a mamei si a fiicei, vaduvie dupa un mort – tatal – care nici macar nu murise pe bune atunci cand fusese deja ingropat sufleteste si care se complacea intr-un surogat de viata de James Bond autohton, cu delegatii misterioase prin provincie. Orice caz de psihoterapie este unic si individual, desigur. Dar imi vine sa cer un minut de reculegere pentru tot ceea ce n-a mai scapat cu viata din temeinica ura ce-i tine alaturi pe sot si pe sotie, pe plaiul mioritic. Imi amintesc de spusele unei prietene de pe langa Silistea-Gumesti, ea insasi pacienta intr-o psihoterapie psihanalitica: “Sunt romanca, sunt crestin-ortoxoda, imi este drag Iisus, dar copilaria intre mama si tata n-a mai lasat nimic viu pana la Iisus, ci numai o lunga si sfasietoare pustietate”.

In al doilea rand, ne putem intreba: din ce perspectiva ni se sugereaza sa privim “Peisajele interioare”? Arhitectura cartii consta intr-o alternanta riguroasa a doua discursuri: Alina vorbindu-i lui Pavel, terapeutul; si Pavel vorbindu-i unui spatiu al solitudinii, de tipul unui jurnal. Pe tot parcursul cartii, nici Pavel nu ii da vreo replica, in mod direct, Alinei, nici “jurnalul” nu-i raspunde lui Pavel. Cand Alina tace, pentru ca i-a expirat timpul, Pavel incepe sa vorbeasca, si invers. Iata, in cuvintele autorului, un instantaneu din schimbul intre cele doua discursuri:

Incheierea sedintei Alinei din 9 martie: “Cand imi spuneti ca sedinta s-a terminat, parca ma loviti cu o secure. Imi ingheata sangele in vene. De aceea, de obicei, eu sunt cea care spune prima ca trebuie sa plece. Nu suport sa ma intrerupeti cand mi-e lumea mai draga. Cred ca seamana cu episodul acela cu tata.”

Inceputul comentariului lui Pavel la sedinta din 9 martie: “Alina a evoluat de la stadiul de victima la stadiul de victima care vorbeste, care vrea sa se elibereze. Isi cauta identitatea, sentimentul de a fi intreaga, in spatele mecanismelor rigide impuse de familia sa. I-a fost aplatizata identitatea sexuala, i-au fost aplatizate, simbolic, dar si real, rotunjimile feminine ale corpului. […] Luni de zile a fost atat de prinsa in povestea ei, in descrierea panzei de paianjen in care era prinsa, in punerea in act a rolului de judecator al parintilor, incat eram constrans sa raman in rolul pasiv al unui simplu martor al discursului ei”.

Pavel, cu gura astupata de paienjenisul stufos al discursului Alinei, isi croieste drum, pentru discursul sau, “cu securea” – citand cuvintele pacientei. Pavel ii destainuie jurnalului sau ca spera sa vada venind “amurgul ascetismului” autoimpus, solitar, al Alinei. Reusesc ei, totusi, sa se intalneasca vreodata, sa “termine impreuna” – intr-un sens, desigur, simbolic? Daca da, cartea nu ne-o arata, ci ne pune in fata doua monologuri ramase fara raspuns pana la ultima pagina.

Fiind doua discursuri, ni se permite sa imaginam cartea ca avand macar doi subiecti: Alina si Pavel. Deplasand centrul subiectiv in perspectiva Alinei, vedem cum, pentru ea, eternul “celalalt”, un barbat, poarta, simbolic, unul si acelasi nume: Paul (Pavel). In relatia de cuplu, ii spune Paul. In cea terapeutica, ii spune Pavel. Cu acest mic artificiu lingvistic, similar artificiului estetic care separa relatia sexuala de cea platonica, ea isi permite sa-i traiasca, de fapt, pe toti barbatii ca pe unul singur: figura menita sa repare ranile lasate de tata (si nu numai de tata).

Dar lucrurile raman provocatoare inclusiv atunci cand recentram cartea pe celalalt subiect, pe Pavel: el asista la decongestionarea si manifestarea sexualitatii Alinei, fara a-si asuma sexualitatea ei (pe care si-o asuma Paul). Pavel pare sa-si doreasca in mod autentic dezvelirea sexualitatii feminine a Alinei, o urmareste pas cu pas, ia parte la ea intr-un fel, dar intr-un alt fel, totusi, nu ia parte. Si-a ales el, oare, meseria de psihoterapeut pentru a-si prelungi pe termen nedeterminat statutul de baietel oedipian, insufletit cand si cand de prezenta umeda a unei femei-mame, dar protejat prin lege de ravagiile ei sentimentale? Daca ar fi asa, cazul lui nu ne-ar putea interesa prea mult, caci n-ar fi decat inca un mod de amanare a maturizarii sexuale.

Putem lasa in urma, asadar, aceasta perspectiva triviala, oprindu-ne, pentru o deschidere de alta natura, la un pasaj aflat undeva catre finalul cartii. Paul, partenerul Alinei, are la un moment dat un vis sau mai bine zis o serie de vise, pe care ii promite si femeii lui sa i le destainuie, cu conditia ca ea sa faca intai un semn ritualic cu mainile, intersectand cele doua cercuri formate din impreunarea degetului mare cu cel aratator de la cele doua maini. “Gata?” – ii scrie Paul Alinei, in e-mail, dupa ce ii cere sa faca, cu mainile, semnul pentru intrarea in lumea viselor. “Continuarea va fi in e-mailul urmator, peste cinci minute (pentru ca gestul cu cercurile sa aiba timp sa isi faca efectul“.

Alina ii duce mai departe, lui Pavel, in terapie, atat semnul, cat si visele lui Paul, citindu-i apoi si o lucrare personala in care se intreaba “ce e visul”, scrisa de ea insasi din inspiratie (caci, asa cum singura marturiseste, aproape ramasese insarcinata cu visele lui Paul, cu ideile lui). Pavel intra, supus si incantat, in joc: “Fiecare [Paul si Alina] capteaza starea emotionala a celuilalt, ei simt la fel, par sa creeze impreuna un “organism” comun, empatizeaza unul cu celalalt, isi raspund reciproc la cererile de iubire. I-am spus Alinei toate acestea fara sa imi ascund satisfactia. Ca sa iubesti pana la capat este nevoie si de un anumit gen de uitare de sine, de autoimersiune in spatiul comun al relatiei de iubire, iar ei au obtinut asta. Textele despre vis ale Alinei si ale lui Paul m-au facut sa scriu si eu un articol despre intimitatea fiecaruia cu sine insusi si, implicit, cu propriul spatiu al viselor. Este molipsitor entuziasmul lor, jocul lor bun de iubire“.

Pavel se adanceste, apoi, intr-o relatie cu propriul lui inconstient visator, in care femininul si masculinul nu mai joaca jocul iubirii pe orizonala, prin femeie si barbat, prin mama si tata, ci pe verticala, prin copil si vis, prin om si spirit. Pavel ii lasa pe amandoi, pe Alina si pe Paul, la o certa distanta de el insusi, dar in proximitate, jucand, in relatia lui cu visul, parti din rolul fiecaruia: si ceva din feminitatea materna, pasiva, receptiva, care “indura” visul, care suporta fara a se dezorganiza fluxul masculin inspirator; dar si ceva din dexteritatea practica, barbateasca, necesara pentru a prinde esenta visului si a o stanta in matricea limbajului articulat. In felul acesta, cei trei protagonisti intrati in magia cercurilor reusesc sa fie impreuna, pastrand totusi distinctia dintre sexe, dintre cupluri si dintre cele doua forme de relationare ale omului, cu cei din jur, respectiv cu verticala sa.

Si totusi, sfarsitul cartii aduce o “cadenta deceptiva”, urechea surprinde ceva disonant dincolo de bunul augur al transformarilor din viata pacientei. Alina anunta, brusc, ca s-a inscris la cursuri de formare ca terapeut, chiar la scoala la care preda terapeutul ei. Terapeutul pare sa o sustina si se bucura ca ea incearca sa trateze tocmai problema agresivitatii intr-un cuplu pe care il consiliaza informal (Cristian si Maria), deoarece intre ei doi, intre Pavel si Alina, agresivitatea ramasese nepusa in scena. Ne putem intreba: are aceasta agresivitate neconsumata vreo legatura cu decizia Alinei de a ocoli cadrul terapeutic si de a-l inlocui un alt cadru, cel de la scoala de formare? Daca intimitatea cadrului terapeutic era deplin functionala pentru Alina, nu ar fi ales ea orice alta scoala de terapie din oras, tocmai pentru a tine deoparte, pentru sine, ca pe o resursa protejata si stabila, relatia ei din cabinet?

Ma voi aventura, aici, dincolo de paginile scrise ale cartii, observand ca, totusi, Alina n-a auzit niciodata gandurile personale ale lui Pavel, ci numai Pavel pe ale Alinei. Ea si-a purtat ranile la vedere, in fata lui, insa el nu le-a purtat pe ale sale proprii, in fata ei. Alina are, acum, nevoie de pacienti, de oameni care sa se dezgoleasca, suferinzi, in fata ei – caci ea a vazut, in oglinda din fotoliul de vis-a-vis, un om plin de compasiune, dar poate ca nu s-a vazut tocmai pe sine, cea care suferea cu ranile la vedere. Dreptul de a avea propriii sai pacienti este un drept pe care-l vrea validat chiar de terapeutul ei, un drept care sa poarte stampila propriei lui scoli. O astfel de inegalitate intre parinte si copil, intre terapeut si pacient, care are in ea un sambure de violenta, asigura schimbul de generatii: copiii se precipita sa devina parinti, pentru a se elibera de o rana ce n-a putut fi vindecata in raportul direct cu parintii proprii.

Ramane, totusi, o intrebare deschisa: cum incheiem o terapie psihanalitica asa incat sa-l eliberam pe pacient, definitiv, inclusiv din relatia cu psihanaliza, in loc sa il tragem in roata reincarnarilor sale? Sau, ca sa-l parafrazez pe Pavel, in ultima lui meditatie, de dupa sedinta din 17 aprilie: cum il pui pe-un om in cel mai bun acord cu sufletul sau si cu steaua diminetii?