Sometimes I get to feelin’
I was back in the old days, long ago
When we were kids, when we were young
Things seemed so perfect, you know?

 

O zi obisnuita, acasa…

 

Adriana se intoarce de la facultate. Mama ei o asteapta acasa, ii spune “Hai sa mananci, ti-am incalzit mancarea”. Adriana simte in vocea mamei ca ceva nu este in regula si, instantaneu, incepe sa se simta preocupata si, intr-un mod nedefinit, anxioasa. I se intampla des acest lucru, in relatie cu mama ei, de cand era fetita. Cand ajunge in bucatarie, mama a si pus de mancare si Adriana multumeste, asezandu-se la masa. Anxietatea ei sporeste progresiv, asa incat nu prea ii arde de mancat. La un moment dat, o intreaba pe mama ei, cu multa prudenta: “Ce e, ce ai?”.

Mama ofteaza si spune: “Ei,… nimic”.

“Haide, mama, ca te vad ca nu esti in apele tale”, comenteaza Adriana, neputand sa ia niciun dumicat in gura. Mama ei are o infatisare trista, aproape lacrimeaza, si ii spune: “Imi pare rau ca te-am facut sa fii asa de nefericita, cu viitoarea ta profesie”.

Adriana ramane putin perplexa, parca ii fuge pamantul de sub picioare, pentru ca, da, e adevarat, ii este greu la facultatea de contabilitate, nu prea se regaseste acolo. Dar nu isi da seama cum de s-a gandit mama ei la lucrul acesta, tocmai acum, si intr-un mod care a afectat-o atat de tare.

“Haide, mama, ce-ti veni”, rade ea. “Cum adica sa fiu nefericita profesional din cauza ta!…”

“Pai ce i-ai zis ieri matusii Sanda? I-ai spus ca ai fi vrut sa fii si tu la litere, ca Roxana ei!”

Adriana simte cum se enerveaza, incepe sa-i bata inima si, simultan, se simte vinovata ca si-a suparat mama. “Ah”, exclama ea, “si Sanda n-a avut ce face decat sa-ti zica tie! Ce ma enerveaza!”

Mama ei continua, cu ton lacrimos: “Dar ti-a spus mama, ca nu poti sa studiezi literatura? Mama vrea sa faci orice-ti place tie! Mai stii ce fericita erai cand ai luat 9,65 la examen, mai stii ce te-ai bucurat cand ai intrat la contabilitate si ai sunat-o si pe Loredana, si le-ai zis si vecinilor? Mama vrea sa fii fericita, sa te simti realizata!”

“Stiu, mami, asa e…” ofteaza Adriana, si da sa o imbratiseze. “Haide, imi pare rau ca te-ai necajit asa! Am spus o prostie.”

Ocupata sa o impace pe mama ei, Adrianei nici nu-i da prin cap sa depene gandul: “Ba da, mama, mi-ai spus ca trebuie sa fac contabilitatea, mi-ai spus sa nu cumva sa ma mai prinzi in clasa a XII-a cu cartile alea de literatura”. Mama ei o leagana in brate si accepta consolarea, Adriana lauda tocanita mamei, ca sa o impace cat mai repede, si incepe sa-i povesteasca, cu un ton vesel, optimist, ce colegi draguti are la facultate, colegi cu reale perspective profesionale, pe care se bucura ca i-a intalnit inca din primul an de facultate, caci ei discuta despre atatea oportunitati de angajare. Dupa ce pleaca de la masa, Adriana se simte putin obosita emotional, dar nu-si da seama foarte bine de ce, pentru ca a ras cu mama si s-au impacat. Mai pe seara, intra pe Facebook si ii pica ochii pe conversatia inceputa cu Roxana, verisoara ei, despre a fi studenta la litere. Zambeste recitind discutia dintre ele si, deodata, nu mai intelege cum de i se paruse la pranz, la masa, ca e totusi ok la contabilitate, ca va fi bine cand se va angaja ca economist, ca si colegii ei “cu reale perspective”.

 

 

Cum opereaza identificarea proiectiva?

 

Analiza fenomenologica

 

Observam cum, in scena descrisa, “ceva” nedefinit se infiripa atunci cand se stabileste contactul intre doua persoane: intre Adriana si mama ei. Se spun cuvinte, se fac gesturi, dar mai e ceva, ceva greu de numit, care incepe sa genereze stari emotionale difuze. Adriana resimte un sentiment de preocupare, de usoara anxietate sau stress. Libertatea ei psihologica este deodata limitata: devine concentrata la mama ei, nu ii mai arde sa manance, gandurile ei nu mai sunt libere. Acest lucru i se intampla Adrianei destul de des anume in relatia cu mama ei.

Apoi, observam ca Adriana aluneca intr-un dialog in care se implica cu emotii, cu raspunsuri, cu atitudini si cu gesturi pe care le simte, pe moment, ca fiind ale ei proprii, ca fiind totodata necesare ca sa o impace pe mama ei. Insa, atunci cand ramane singura, Adriana se intreaba: “Ce-o fi fost in capul meu cand i-am vorbit mamei atat de optimist despre contabilitate? Eu nu simt asa… eu chiar nu ma vad in stare sa lucrez intr-o firma de contabilitate!” Cu alte cuvinte, Adriana s-a comportat de parca n-ar fi fost ea insasi, desi pe moment nu putea face altfel.

Este de remarcat, de asemenea, ca a existat un gand insotit de vinovatie in mintea Adrianei: “Aoleo, cat de clar a simtit mama ca sunt nemultumita cu facultatea!” – aceasta inainte ca mama sa-i spuna ca a auzit, de fapt, o conversatie cu matusa Sanda. Cu alte cuvinte, necazul mamei s-a agatat de o framantare reala a Adrianei vis-a-vis de continuarea facultatii, framantare care ii cauza deja o vinovatie apreciabila fata de mama ei. De aceea, Adriana a fost predispusa sa se perceapa pe sine drept responsabila pentru supararea actuala a mamei si, in consecinta, sa intre instantaneu intr-o reactie de impacare si reparare a mamei ei, indiferent de costuri.

O alta observatie este aceea ca, dupa o astfel de scena, devine greu sa te arati fata de celalalt asa cum esti in mod autentic: daca Adriana a apucat sa-i spuna mamei ei ca e totul in regula cu facultatea, va fi foarte greu ca, ulterior, sa-i spuna: “Stii, de fapt nu e ok”. Asa s-a intamplat, cel mai probabil, si atunci cand a inceput, sub insistentele mamei, sa invete pentru admiterea la contabilitate (“Pai cum, mamica, nu vorbisem noi ca tu nu trebuie sa mai suferi de saracie, cum am suferit eu in tinerete? Ca economist o sa ai mereu bani!”); asa s-a intamplat, probabil, si atunci cand Adriana s-a aratat “foarte fericita ca a luat examenul” (“Bravo, mama, atata ai muncit pentru examenul asta, asa ti-ai dorit sa-l iei, iar acum culegi rezultatele!”). Dupa toate acestea, iata ce greu este pentru Adriana sa se razgandeasca “deodata” si sa spuna cu totul altceva, sa spuna ce simte ea cu adevarat. Ar parea neserioasa, instabila, incurca lume,… iar mama ei ar avea mereu argumentul: “Nu te-ai bucurat cand ai luat examenul? Acum ce-ti veni?”

In sfarsit, Adriana a ramas cu un sentiment de oboseala psihologica, de confuzie sau alienare, iar problemele nu doar ca nu s-au rezolvat, ci rezolvarea lor a fost blocata, amanata.

 

Mecanisme inconstiente

 

In acest exemplu, multe dintre lucrurile care se petrec intre Adriana si mama ei se desfasoara la un nivel inconstient. Aparent, totul este despre facultatea de contabilitate si despre conversatia cu matusa Sanda, din ziua precedenta. In profunzime, insa, se joaca o alta drama.

Faptul ca in relatie se petrec multe lucruri inconstiente este indicat de starile difuze, destul de intense, apasatoare sau tulburatoare, care se infiripa intre cele doua persoane. Intr-o terapie, aparitia unor astfel de stari in cabinet trebuie sa ii trezeasca indata terapeutului semnale de alerta.

Adriana nu a reusit sa mai fie ea insasi in dialogul cu mama ei, deoarece mama ei a impins-o intr-un anumit rol, pe care i l-a atribuit cu rigiditate; cu alte cuvinte, mama nu o putea vedea pe fiica ei decat prin prisma acelui rol pe care i-l dadea ea; de aici, senzatia Adrianei de constrangere psihologica, de preocupare intensa fata de starea mamei ei. Este posibil ca niciuna din ele sa nu isi dea seama ca mama ii aloca fiicei un anumit rol si, de aceea, acest proces ramane in mare masura inconstient pentru amandoua.

Este foarte probabil ca, inconstient, mama Adrianei:

– sa simta ca o alta persoana trebuie neaparat sa ii implineasca propriile vise neimplinite, sa o despagubeasca pentru propriile renuntari, asa incat ea insasi sa se simta completa; de aceea, se asteapta ca Adriana sa faca exact asta;

– sa aiba nevoie ca o alta persoana sa ii fie recunoscatoare pentru activitatile ei, ca gospodina si mama, si sa nu aiba nicio nemultumire in relatia cu ea – tot asa, pentru ca mama sa se simta pe sine completa, desavarsita, intr-un sens; de aceea, se asteapta ca Adriana sa fie fericita cu mancarea sau sfaturile primite de la mama ei, cu deciziile luate impreuna, si sa nici nu-i treaca prin cap faptul ca altcineva, de exemplu verisoara ei, Roxana, ar putea avea o mama mai atenta la nevoile ei;

– sa nu suporte senzatia ca o alta persoana are o subiectivitate proprie, pe care eventual sa o manifeste, provocand “dezordine”, adica destabilizand ordinea pe care mama incearca sa o impuna in casa; subiectivitatea unei alte persoane ii apare mamei ca o destramare a lumii ei, ca o noua amenintare a completitudinii proprii; de aceea, se asteapta ca Adriana sa cedeze mereu, sa sacrifice pornirile ei personale si sa adere la perspectiva subiectiva a mamei ei;

– sa simta ca o alta persoana ii este, cumva, demult datoare pentru renuntari, suferinte si pierderi; cu alte cuvinte, o alta persoana este de vina pentru orice sentiment de incompletitudine, de pierdere, de lipsa, resimtit cronic de mama Adrianei; de aceea, ea se asteapta ca Adriana sa resimta constant vinovatie pentru supararile traite de mama ei; mama simte ca, daca ea insasi este necajita, probabil Adriana a facut ceva care i-a produs necazul.

Vedem, asadar, cum in inconstientul mamei Adrianei exista un potential celalalt care trebuie sa joace niste roluri, asa incat asteptarile mamei despre sine insasi si despre lume sa fie confirmate. Daca ele ar fi contrariate, mama Adrianei ar fi foarte ranita in stima ei de sine, in speranta ei de a se simti reparata, recompensata pentru lipsurile sale: ea nu ar putea, de exemplu, sa accepte faptul ca poate face si greseli, ca mama; sau faptul ca unele vise ale tineretii sunt definitiv pierdute, si nimeni nu o sa i le mai recupereze; sau faptul ca e responsabila de alegerile facute in viata si nu intotdeauna este un altul vinovat.

Pentru ca mama Adrianei sa nu fie confruntata cu asemenea ganduri dureroase, ea are nevoie de un “celalalt” care sa joace rolurile necesare si atunci proiecteaza asupra Adrianei respectivele roluri. In consecinta, Adriana trebuie sa fie fiica perfect recunoscatoare, trebuie sa fie vinovatul gata sa isi ceara iertare pentru durerile mamei, trebuie sa fie cea care reuseste ceea ce mama ei nu a reusit in viata. In momentul in care Adriana se comporta conform asteptarilor, ca fiica, ea valideaza o imagine a unei mame perfecte, cu care mama ei, indata, se identifica. Adriana, pe de alta parte, receptioneaza, inconstient, acel “trebuie” venit din inconstientul mamei, si se identifica si ea cu rolul de fiica ideala de care mama ei are nevoie, altfel nu ar fi in stare sa ii ofere mamei, in relatie, satisfactia si linistirea necesara.

Cum se realizeaza proiectarea rolului de catre mama si identificarea Adrianei cu el? In primul rand, mama se poarta ca si cum Adriana ar fi exact personajul din mintea ei: de exemplu, dupa conversatia Adrianei cu matusa Sanda, mama adopta o postura trista, ranita, afectata, o postura de victima, ca si cum Adriana i-ar fi facut intr-adevar un rau. Adriana percepe, in fata ei, atitudinea unui om lovit, jignit, si, instantaneu, se simte pe sine drept cel care a jignit, se simte ca un agresor, vinovata, anxioasa, desi nu ii este clar de ce. Acest lucru este intarit de faptul ca Adriana are si niste motive interioare de a se simti vinovata fata de mama ei, deoarece ea insasi ia in calcul sa renunte la facultatea de contabilitate si sa se inscrie la litere. De aceea, atunci cand atitudinea mamei ii sugereaza: “mi-ai facut rau, esti nerecunoscatoare, ma ranesti”, Adriana simte, indata, ca mama ei “s-a prins” de un adevar, si atunci incearca, instantaneu, sa repare ceea ce simte ca a stricat deja.

Astfel, identificarea proiectiva poate avea loc si este cu atat mai puternica cu cat cel asupra caruia se proiecteaza rolul este mai vulnerabil la a se crede pe sine intr-adevar capabil, susceptibil, vinovat de o asemenea fapta.

 

Clarificari si diferentieri

 

  • Unde este eroarea, in identificarea proiectiva?

Rolul pe care mama Adrianei ar vrea ca fiica ei sa il joace nu este neaparat rolul de fiica, nu tine seama de personalitatea reala a Adrianei si nici nu este un rol pe care Adriana a agreat, in mod constient, sa il joace. Este un rol impus fiicei din afara si, de aceea, este potential alienant. O alta eroare, in identificarea proiectiva, este aceea ca Adriana confunda vinovatia generica atribuita de mama ei cu vinovatia pe care ea insasi o resimte cand se gandeste sa-si schimbe facultatea; ori lucrurile nu stau tocmai asa, caci se poate ca sentimentele mamei sa se refere la dezamagirile proprii in raport cu alte persoane – cu propriii ei parinti, cu sotul, cu faptul ca nu a avut un baiat etc. Faptul ca cele doua aspecte se confunda o face pe Adriana sa reactioneze mult mai intens la sentimentele mamei, sa se lase, cu alte cuvinte, antrenata in scenariul mamei, convinsa ca reprosurile mamei i se cuvin si i se adreseaza, iar ulterior sa nu inteleaga cum de n-a mai putut fi ea insasi, in dialogul cu mama.

 

  • Este identificarea proiectiva numai o fantasma intrapsihica (M.Klein), sau este un proces relational, interpersonal?

Daca o persoana ca mama Adrianei vine intr-o terapie si, in conformitate cu structura ei interna, o face pe terapeuta sa simta ca a ranit-o, ca a ofensat-o, ca ar trebui sa depuna mai mult efort pentru a-i ridica moralul si a o vindeca de starea depresiva, se poate ca terapeuta sa nu cada in capcana, ci sa observe mecanismul si chiar sa ia in calcul o interpretare de genul: “Asa cum o spuneti, pare ca ma considerati responsabila pentru accentuarea starii dumneavoastra depresive. Observ ca este ceea ce credeti si despre fiica si sotul dumneavoastra”. In acest caz, reprezentarile pacientei despre sine si celalalt sunt evidentiate ca fiind fantasmele ei intrapsihice.

Dar in masura in care, in identificarea proiectiva, este vizat mereu un alt om, care tinde sa intre in rolul dat macar prin sentimentele traite (de iritare, entuziasm, vinovatie etc), acesta este un mecanism fundamental relational. Prin el, oamenii isi comunica asteptarile de rol, isi comunica lumea interioara, cer de la ceilalti sa joace pentru ei rolurile dorite si, adesea, primesc reactiile scontate.

 

  • Ce diferenta este intre identificarea proiectiva si proiectie? Dar intre identificarea proiectiva si identificarea cu agresorul?

Identificarea proiectiva se sprijina pe proiectie, in sensul ca personajele din lumea interioara a unui om sunt proiectate, sub forma de cerere de a juca un anumit rol, asupra altui om. Insa identificarea proiectiva vizeaza un raport ceva mai complex, caci include o presiune mai intensa ca celalalt sa intre in scenariu, sa joace efectiv rolul cu care a fost mandatat, si include si raspunsul celui asupra caruia s-a proiectat rolul.

Identificarea cu agresorul presupune o inversare de roluri in care victima unui comportament abuziv devine agresorul unei alte persoane (de exemplu, un copil caruia parintii ii vorbesc violent incepe sa urle si el la fratii mai mici). In exemplul dat, Adriana a acceptat sa joace rolul sugerat de mama ei, adica sa se simta pe sine vinovata, sa incerce sa o imbuneze pe mama ei renuntand la propriile interese. Daca, insa, Adriana ar incepe sa le faca ea insasi reprosuri similare, manipulatoare, prietenelor ei, atunci s-ar putea spune ca s-a identificat cu agresorul.

 

Identificarea proiectiva in terapie

 

Identificarea proiectiva apare in relatia terapeutica tot asa cum apare si in viata de zi cu zi: pacientul incearca sa il faca pe terapeut sa se simta intr-un anumit fel, sa reactioneze intr-un anumit fel, si, dat fiind caracterul inconstient, intens emotional, al acestui mecanism, se poate ca terapeutul sa fie tras in scenariile pacientului. Cum poate beneficia o terapie din asemenea situatii?

– Observarea situatiei: terapeutul observa ca un anumit pacient il face sa se simta alienat, cuprins de o stare particulara, pe care nu i-o transmit alti pacienti, excedat de emotii intense, constrans psihologic la niste reactii foarte inguste si semnificativ controlate de pacient; cel mai probabil, pacientul face acelasi lucru si in viata cotidiana, cu alte persoane, dar nu isi da seama, de aceea e important ca in terapie sa ajunga sa o constientizeze, sa se observe pe sine in timp ce o face; aici, contratransferul, trairile terapeutului, sunt foarte importante, pentru ca e posibil ca pacientul sa nu aiba parte de un feedback relevant din partea anturajului despre cum ii face pe ceilalti sa se simta;

– Intelegerea situatiei: terapeutul si pacientul au de facut impreuna efortul de a intelege ce semnifica rolurile si sentimentele difuze implicate intr-o situatie de identificare proiectiva; acolo se pot gasi cauzele pentru relatiile proaste ale pacientului, pentru conflictele starnite, pentru dorintele neimplinite; de exemplu, daca un terapeut ar lucra cu o persoana ca mama Adrianei, ar putea-o ajuta sa-si exprime regretele personale, sentimentele de neputinta, si, astfel, sa-si echilibreze mai bine relatiile cu membrii familiei ei; daca terapeutul ar lucra cu cineva ca Adriana si ar simti mereu ca ea se teme sa nu-l supere, ca incearca sa intre intr-un rol consolator fata de el, o poate ajuta sa inteleaga ce traieste in raport cu mama ei.

– Trairea unei relatii bune, cu efecte benefice in dezvoltarea pacientului: uneori, identificarea proiectiva reprezinta o cerere intensa de reparatie, de afectiune, adresata terapeutului, in lipsa unor figuri familiale suficient de bune; de exemplu, un pacient care a avut toata viata alaturi un parinte maniaco-depresiv, anxios, coleric etc poate arata in terapie o nevoie intensa de a depinde de o persoana calma, stabila, care nu “explodeaza”, care nu respinge, nu pedepseste si nu abandoneaza; insa, cum pacientul nu crede ca o asemenea persoana exista cu adevarat sau ca ar putea dori sa ramana intr-o relatie cu el, este foarte posibil sa il testeze pe terapeut, sa il scoata din sarite, sa provoace el insusi situatii in care sa se simta abandonat; aceste lucruri se pun in scena prin identificari proiective dar, uneori, cel mai bun lucru pe care il poate face un terapeut este sa intre efectiv in joc si sa arate ca, de fapt, el nu se razbuna, nu abandoneaza, nu acuza, nu sare in sus de nervi. In acel moment, obiectul intern al pacientului se transforma: parintele se dovedeste a fi si calm, continator, de incredere. Interpretarile sunt si ele utile, ulterior, insa efectul terapeutic ii revine in primul rand jocului emotional de roluri.

 

 

Cristina Popov

ACPPB, aprilie 2018