Psih. Adina M. Moise

O fereastra de introspectie, un dialog interior intre mai multe personaje-roluri-rani ce jucau drama personala a unei vieti. Ea – mama speriata, ea – mama neputincioasa, ea insasi – copilul “nu indeajuns de bun” al mamei sale, ea – fosta sotie, ea –si restul lumii. Toate acesteasi inca mai multepareri-umbre ce locuiau in ea si se zbateau catre o liniste doar banuita. O operatie necesara, ‘chirurgical’ de dureroasa, dar vindecatoare in final, i-a transformat suferinta in putere.

Era tarziu in noapte si m-am trezit. Imi amintesc de mine, in intuneric, uitandu-ma la telefon: era tarziu, mult peste ora convenita cu Vladuta sa fie acasa.
Aveam o stare puternica de neliniste… O parte din mine ar fi vrut sa ignore: sama prefac ca o sa fie bine, sa nu vreau sa intru in conflict, sa nu ma confrunt!

Cu ce? ma intreb acum, cand rescriu experienta… Cu mine in situatia ca nu as fi facut ceva bine, cu mine neputincioasa?…

M-am intors totusi spre calea usoara si stiuta,”justificarea” tensiunii mele: imi promisese, doar, ca vine la ora stabilita acasa! Ea mi-a dat cuvantul iar eu ma simtisem,in sfarsit, in control. Al situatiei? Al ei? Era clar agresiune din partea mea, insa atunci, in acel moment, nu stiam.

Mi-am deschis mesageria si am inceput sa ii scriu:
“Ai promis ca esti la ora X acasa, de ce nu te tii de cuvant, o sa…”
M-am blocat, m-am oprit din nou, in cautare de pedepse imaginare… fara rost!
Stiam doar ca nu pot sa o constrang (mi-e extrem de ciudat acum sa ma uit la mine asa, “eu – incautare de constrangeri”… Cata neputinta…)

           
Simt dispret acum, si un sentiment amar… Si primul gand ma duce la tata si la mine – copil, iar aici povestea devine – din nou – a mea!
O poveste despre copilaria mea, langa o mama abuziva pe care m-am straduit in fiecare noua dimineata sa o inghit-iubesc, iar si iar, de la capat.

Mi-e greu sa maintorc la firul povestii…


Imi amintesc ca m-a izbit violenta mea din mesajul ce-l scriam. Nu vedeam atunci neputinta din spatele ei, vedeam doar agresivitatea mea si-mi era clar ca “aia nu e iubire”! Mi-a devenit clar, ca si claritatea intunericului taios in care stateam ca aceasta era o parte din violenta ce o trimiteam catre ea.


Ma preocupa atunci, vedeam, ma durea violenta ei indreptata catre mine si nu intelegeam cu ce o starnesc, cu ce o hranesc eu? Care era contributia mea? La ce nu renuntam eu, la ce nu dadeam drumul?

           
Si am putut sta atunci sa ma uit la ce am eu de pierdut, din toata “povestea”…

           
Pai cum? Si ce o sa zica mama, ce o sa zica lumea, ce o sa zica tatal ei, daca…  ea intarzie acasa – nu-si ia bacul – nu intra la facultate… s.a.m.d.

Uau!

Am stat o vreme “acolo”, ruland in capul meu scenariile cele mai rele cu putinta, pentru ca sa vad “ce e despre mine”.

Si era.

…

M-am indurerat. M-am smerit.

Atata galagie a mea…si de fapt povestea era despre mine.
Despre fricile mele, despre ce aveam eu de pierdut, despre ce credeau ei despre mine, daca copilul meu nu se conforma.       
Cum sa se conformeze?! Doar Eu am invatat-o sa nu invete pentru note, nici pentru mine, ci doar pentru ea.           
Toti anii mei ultimi, cu mine in miscarea mea de “eliberare”, ii vedeam acum intorsi împotriva mea.

           
Am sters mesajul, incercand sa-mi dau seama ce am de facut, ce e esential acum?

Si i-am scris: “Esti bine?”
Mi-a raspuns imediat: “Da, vin imediat”.

Acum plang. Poate ca si atunci am plans. Nu mai stiu, dar imi amintesc ca mi s-a facut liniste.
Am stiut ca am făcut bine.

Am vazut ca m-am vazut, eu pe mine. Cu amaraciune, dar am inteles. Totul s-a schimbat din acel moment. Am continuat lucrul interior cu mine, iar relatia cu ea si cu mama mea (!) s-a schimbat.  
Eu m-am intors catre fata mea, iar in acelasi timp mama mea s-a intors catre mine. Asa, pur si simplu, intr-un moment in care renuntasem la speranta ca eu in viata asta mai pot repara ceva cu ea.Un travaliu reparatoriu, ca o re-nastere in ambele sensuri ale liniei vietii…

Putem sa aducem lumina introspectiei peste fantasme-fidelitati mult prea costisitoare pentru noi insine si pentru cei dragi noua. Nu e niciodata tarziu, dar de ce sa asteptam?