Terapeutul meu launtric si cu mine am avut, amandoi, acelasi vis. Lucru normal, de vreme ce impartim acelasi trup si aceeasi existenta. Dar, desi am avut amandoi acelasi vis, nu ni l-am amintit la fel de bine. Am stat, atunci, de vorba, ca sa ne recunoastem visul reciproc. Terapeutului meu launtric ii spun, pentru simplitate, „Pictorul”, caci ma ajuta sa-mi reprezint trairile si sa surprind in imagini necunoscutul din mine. Iar celeilalte parti, cea care il consulta din cand in cand pentru a se recunoaste si a se limpezi pe sine, ii spun „Femeia din tablou”.

Femeia din tablou: A fost cutremur asta-noapte; cred ca visam ceva, dar m-am trezit brusc si am uitat ce. Patul si mobila au troznit, au zvacnit, apoi cladirea a continuat sa se legene. Am deschis ochii in intuneric; ma gandeam numai: „De s-ar opri cat mai repede”.

Pictorul: Am avut un vis. Atipisem in fotoliul meu, in fata ferestrei deschise. Am tresarit deodata, in somn, convins ca voi cadea in gol, intr-un abis. M-am prins zdravan cu mana de o stanca si am ramas pe loc.

Femeia din tablou: Asa e, acum imi amintesc. In vis, era sa cad intr-o prapastie. M-am speriat teribil. M-am trezit zicand: „Nu sunt eu! Nu sunt eu! Sunt pictorul!”. Si atunci n-am mai cazut in gol.

Pictorul: Dupa ce m-am prins bine de stanca, am simtit ca stau pe teren stabil, la inaltime; in jos, sub picioarele mele, se deschidea o fermecatoare prapastie montana, adanca si stancoasa, inverzita, scaldata de izvoare si de lumina unui vazduh limpid.

Femeia din tablou: Dar, desi n-am mai cazut, am vazut cum ceva cade, totusi, vertiginos in prapastia fara fund: era capul mamei mele, care se invartea cum se invarte o frunza vesteda, suflata de curenti, atunci cand cade din copac. Am privit capul mamei disparand in abis.

Pictorul: Deodata, m-am trezit: prapastia inverzita din fata ochilor mei s-a inchis, ochii mi-au fost acoperiti de draperiile de intuneric din incapere. Si totusi, visul nu se terminase, ci continua la un alt nivel: ma simteam invadat de trairile unei dupa-amiezi indepartate din copilarie. Ma trezisem si atunci, tot asa, din somn, cu un sentiment ravasitor de asteptare, de mirare si de surpriza. Ce o fi fost oare? Poate ca mama pregatea ceva bun in bucatarie iar tata punea cadourile de Craciun sub brad. Era si ziua mea peste cateva zile…

Femeia din tablou: Ah, intr-adevar! Cand m-am trezit din vis, aveam si eu inima plina de emotiile ravasitoare ale unui trecut indepartat. Dar, din pacate, atunci cand mi-am zis „Nu sunt eu insami! Nu, nu sunt eu insami!”, le-am pierdut indata din vedere.

Pictorul: Pare ca visul ne povesteste despre o ruptura, o prabusire, prin care ai trecut candva, iar cutremurul de la ora tarzie din noapte a redesteptat-o. Probabil ca o parte din tine a ramas atunci, in copilarie, paralizata de teroarea ca te vei prabusi ca mama ta: decapitata. Decapitata de boala psihica, dar si de agresivitatea tatalui tau. Oare despre ce varsta ne vorbeste visul?

Tertul nevazut: Doisprezece.

Pictorul: Ai spus ceva? Nu te-am auzit bine. Ceasul al doisprezecelea?

Femeia din tablou: Nu, doisprezece ani. Era inainte de pubertate. Eram la maximul potentialului meu ca copil. Excelam la scoala si citeam cu frenezie literatura clasica; ajunsesem la romanele sociale ale secolului XIX, „Mizerabilii”, „David Copperfield”, „Martin Eden”… Dar, mai ales, descoperisem, cu un sentiment ravasitor de asteptare, de mirare si de surpriza, cum se simte cu adevarat poezia. Nu era ceea ce ne invatau la scoala,… „ce vrea sa spuna poetul”… sau cum sa identificam corect figurile de stil… sau cum sa memoram comentariul din manual… Nu: poezia era altceva, era traire pura. Te aseza in propriul prezent, pe verticala, intr-o stare de intensa sonorizare a lumii si a propriei tale fapturi, intr-o asteptare vibranta de mai mult. Voiam sa urc in implinirea poeziei, in muzica pe care o presimteam la capatul poeziei. Voiam sa sui si-n pisc sa fiu: in vazduhul limpid.

Pictorul: La doisprezece ani, ai mei m-au trimis departe, departe de casa… tocmai in Toscana… sa studiez artele. Il studiam pe Giotto, si astfel l-am descoperit pe prietenul lui, Dante. Il studiam pe Simone Martini si l-am descoperit pe prietenul lui, Petrarca, impreuna cu care sustinea chipul Laurei, unul in vers, altul in acuarela. Asa mi-am petrecut toata adolescenta: pictam si citeam romane cavaleresti, „Romanul Trandafirului”, aventurile Cavalerilor Mesei Rotunde, legenda lui Tristan si a Isoldei…

Femeia din tablou: Si a functionat, pentru tine, chestia asta cu arta si cultura? Vedeam si eu ca lumea din jurul meu, lumea vietii de cuplu si de familie, ca si programa scolara, sunt un dezastru, si ii ceream artei sa-mi dea raspunsuri mai bune, sa-mi furnizeze solutiile, caci era treaba artei sa inalte omul. Dar, la nouasprezece ani, in anul I de facultate, am descoperit ca oamenii care activau in zona artei erau la fel de cazuti, de cruzi si de capabili sa raneasca ca si ceilalti. Am parasit atunci arta, dezamagita, furibunda… si m-am prabusit.

Pictorul: Cand aveam nouasprezece ani, eram in anul I de facultate… si deja ma lamurisem, cu un sentiment de ratare, un soi de „cadenta deceptiva”, ca oamenii aceia din romanele cavaleresti nu prea se descurcau sa recunoasca iubirea, sa o pastreze si sa o implineasca. Ei se indoiau; tradau; uitau… Dar am gasit un roman mistic din secolul al XIII-lea, „Cartea iubitorului si a iubitului”. 365 de strofe despre cautarea iubirii, si nici macar una din ele nu foloseste formule teologice. Totul este exprimat in cuvintele cele mai firesti cu care cauta oamenii iubirea: sperante, si lacrimi, si maracini, si asternut. Cele 365 de meditatii despre iubire (cate una pentru fiecare zi a anului, sa nu ramana niciuna neacoperita in ochii Domnului) m-au uimit prin generozitate, mi-au umplut inima de o recunostinta pasnica, ceva ce s-ar putea numi “usurare”. Am fost usurat, in sfarsit. Am vrut sa stiu, atunci, cum de reusea calugarul Blanquerna ceea ce nu reusisera ceilalti cautatori. De ce nu reusise Tristan, ori poate madame Isolda? De ce nu Sir Lancelot? M-am asezat pentru prima data la masa de scris anume pentru a fixa cu condeiul desfasurarea gandurilor mele, caci ceea ce aveam de facut reprezenta o sfortare. Intrebarea mea era: de ce calugarul Blanquerna? De ce reusise tocmai el sa ma impace? Iata de ce: Blanquerna nu il mustra pe cititor pentru amorul carnal, nici nu se arata cinic, zeflemitor, gelos sau suparat pe amante, ca alti trubaduri. La multi autori simteam reprosul acela: “Vezi? Asa patesc cei lascivi si patimasi!”. La altii, din contra: “Ai ramas ca fraierul, cu buza umflata! Asa patesc cei slabi intre picioare”. Reprosuri. Reprosuri. Reprosuri si umilinte de un fel sau altul!… Blanquerna nu ma necajea, ca eroii razboinici si reginele lor inca si mai razboinice, prin prapadul ce urma oricarui razboi lumesc si care facea sa piara din odisee personaje pretioase. Dar nici nu ma punea sa ma calugaresc. Imi dadea impresia, prin versurile lui, ca iubitul si iubitorul se imbratiseaza unul pe altul, fara a mai fi nevoie ca ei doi sa se imbratiseze efectiv, aievea. Amorul carnal nu era interzis. Dar nu mai era nici necesar. Dorinta nu trebuia implinita (caci, uneori, a o implini este riscant si dureros). Dar nu trebuia nici condamnata. Poemul lui Blanquerna incepe astfel: “Il intreba iubitorul pe al sau iubit daca mai ramasese in el ceva de iubit; si iubitul i-a raspuns ca mai era de iubit orice lucru care ii putea spori iubirea”… Ajuns aici, dupa un singur vers, eu ma simteam deja bine: respiram cu pieptul relaxat, caci iubitul imi garanta o iubire care nu se termina, ci creste. Ori ceilalti eroi literari, chiar si cei mai buni, tocmai la asta nu se pricepeau: sa pastreze in afara mortii, in afara indoielii, in afara pacatului, iubirea dupa care alergasera atata.

Femeia din tablou: Ce fel de iubit isi gasise iubitorul asta? Cum arata? Cu cine semana cel mai bine?

Pictorul: M-am intrebat si eu o vreme: unde sa caut ca sa gasesc si eu asa ceva? Nici macar nu l-as fi putut descrie ca infatisare. Dar, straniu, nici nu aveam nevoie sa mi-l descriu mai precis. Era oricare om ce ma putea privi in ochi zicandu-mi: “Iubeste ceea ce iti va spori iubirea”. Dar cum de ma puteam multumi cu un simplu gand ca asta, fara sa stiu cum arata efectiv iubitul, din ce tara vine, ce fapte a facut, fara sa ii vad ochii, fara sa ii simt trupul? Eram in fata foii, in fata extemporalului pe care mi-l dadusem singur. Am scris asa: daca gandul acela, “Iubeste ceea ce iti va spori iubirea”, ma multumeste atat de deplin incat nici nu mai tin sa cunosc intruchiparea carnala a iubitului, inseamna ca celelalte intruchipari, si cele carnale, si cele facute din idee, care m-au lasat tot nemultumit, reprezinta orice altceva decat acest gand – “Iubeste ceea ce iti va spori iubirea”. Cu alte cuvinte, orice alta idee, ca si orice intruchipare care nu ma satisface, rateaza sa imi transmita acest mesaj… Am lasat, atunci, condeiul din mana si am ramas cu ochii in zare. Nu mai puteam gandi in cuvinte. Vedeam, parca, aievea nefericitul pisc al nefericirii oamenilor, al ratarilor umane, piscul pe care urca, sisific, omul, si care, vazut invers, se deschide in jos ca o genune. Piscul tuturor celor ce nu erau acest gand. Si, culmea,… in pisc, in miezul tuturor ratarilor umane, vedeam gandul insusi. Gandul cel mare. Cred ca, in vis… de-acolo nu voiam sa cad.

Femeia din tablou: Hm. Mariajul nu le-a sporit parintilor mei iubirea… Pana la pubertate, eu fusesem copilul fericit al cartilor. Dupa pubertate, intram in ordinea sexuala a tribului: ma astepta ceea ce o asteptase si pe mama. Aveam sa traiesc in casa cu cineva ca tata. O parte din mine s-a prabusit de disperare. O alta parte a paralizat de groaza si a ramas suspendata in afara lumii. Si o alta…

Pictorul: Pe o alta ai trimis-o „departe, in Toscana”. Sau in Aragon. Sau mai stiu eu unde, numai nu acasa. Din ea, totusi, m-ai creat pe mine. Visatorul viselor tale. Cel care poate sa se agate ferm de o stanca si sa priveasca linistit in jos. Caci, nu uita: genunea este mereu acolo. Este acolo chiar si pentru Dante, cand isi incepe urcusul catre paradis: totul este sa poti privi fara teama, inapoi, abisul, si sa il vezi cu ochii celui care nu se mai teme de prabusire.

Cristina Popov, iulie 2019