Sunt amatoare de carti despre vindecare, imi plac teoriile despre psihic, ma incita meciurile de idei intre reprezentantii unor paradigme diferite si, una peste alta, inclin sa cred, ca Robert Stolorow, ca psihanaliza este filosofie aplicata.
Recent, totusi, m-am simtit indemnata sa astern pe hartie modul in care experienta practica imi arata ce este vindecator in viata (si in psihicul) unui om. Este vorba despre capacitati si atitudini care, odata ce au fost descoperite si asumate pe cont propriu, ne duc catre o viata mai buna. Dupa ce am notat un numar satisfacator de exemple practice, le-am organizat in 7 idei de baza. Iata-le.
- A te putea retrage la o pozitie anterioara care iti era mai avantajoasa. Opusul: a te simti constrans sa mergi inainte, sa insisti intr-un teritoriu, chiar daca asta te distruge.
Explorarea face parte din inclinatiile noastre. Lucrurile pe care nu le cunoastem ne atrag irezistibil. Ne bagam singuri in tot felul de situatii costisitoare, unele foarte aplaudate de familie si anturaj. Un business propriu. Pozitie de management. O casa noua, cu curte si piscina. Un alt stil de viata. Three times a lady. Exaltarea unui nou cerc de spiritualitate. O catedra in strainatate. Lucruri care, mai ales cumulate, ne pot dezechilibra, uneori, balanta eforturilor, dar a caror abandonare ne-ar parea un regres. Am observat ca unele vieti raman blocate in exigenta de a sustine un edificiu identitar care este minunat ca teritoriu explorat, dar impropriu ca locuinta permanenta. A putea spune: “aveam nevoie sa traiesc si asta, dar nu o voi pastra mai mult in viata mea” este un mod de a incepe un proces de vindecare – mai ales daca exista, deja, niste repere pentru o viata simpla si buna. Prin a te putea retrage pe o pozitie anterioara inteleg permisiunea launtrica de a renunta la lucrurile care nu mai sunt sustenabile pe termen lung, in acest moment al vietii, care nu mai reprezinta o dorinta autentica si, mai ales, care au fost demascate drept solicitari abuzive si inadevcate din partea mediului.
- A simti ca poti alege. Opusul: a nu te putea decide pentru o alta solutie decat cea la care ai aderat pana acum.
Cand nu simti ca poti alege, iti spui: “eu nu am resurse sa schimb”; “la noi in familie asta nu ar fi acceptabil niciodata”; “nu as indura rusinea sa vada lumea ce am ajuns”; “eu nu voi supravietui unei schimbari”; “ar trebui sa fac ceva, dar nu mai am puterea sa schimb, las-o cum a picat”; “nu am de ce sa schimb: oricat de neplacut este, sunt totusi in cea mai buna situatie in care pot fi eu”. A pastra deschise optiunile nu este, insa, despre un profit mai mare sau despre a putea controla rezultatul, ci despre a intra in proprietatea unui sentiment de libertate, a unor valente libere pentru un nou joc. Uneori, cei care nu simt ca mai au ce pierde schimba mai usor, chiar daca o fac in mod traumatic, plecand fara binecuvantare si parasind abrupt trecutul. Altii reusesc sa schimbe angrenandu-i in schimbare si pe parteneri, pe membrii familiei, pe colegi – si, in acest caz, riscurile schimbarii se distribuie mai echilibrat.
- A avea relatii fraterne, de la subiect la subiect. Opusul: a fi in relatii pasionale sau conflictuale, in care fiecare incearca sa-l foloseasca pe celalalt sau, daca nu, sa il inlature.
Printr-o relatie fraterna inteleg acel gen de relatie in care doi oameni isi acompaniaza reciproc existenta fara a-si cere servicii utilitare unul altuia si fara a fi consumati de vreo forma de pasiune unul pentru celalalt – relatii in care ei se pot intreba linistiti: “Vezi si tu ceea ce vad si eu?” sau “Cum este albastrul tau?”. Relatii in care ne luam timp pentru a ne privi, a ne gandi reciproc vietile si pentru a exersa o compasiune de fond, neconditionata. Folclorul de tipul “o femeie si un barbat nu pot fi niciodata prieteni” atesta neincrederea sociala in relatiile fraterne, care necesita un grad inalt de siguranta de sine, de caldura si de intimitate – precum si capacitate de separare. Si totusi, relatiile fraterne sunt cele in care subiectul care esti (nu obiectul care poti fi) detine pozitia cea mai buna: el este cu adevarat respectat in individualitatea sa si, totodata, chemat prin natura relatiei sa il respecte, la randul sau, pe celalalt subiect.
- A putea trai si in spatiul culturii. Opusul: a trai limitat la propria ta rutina de viata
Multe persoane formuleaza solicitarea difuza ca ar vrea sa intalneasca pe cineva “cu care sa aiba si un alt fel de conversatie”, sau care sa fie mai citit – sau altceva de acest fel. La o privire mai atenta, descoperim ca nu este vorba de o pretentie narcisica si nici macar de a-l gasi “pe un altul” capabil de “un alt fel de conversatie”, ci pur si simplu de faptul ca persoana in cauza este ea insasi prea consumata de propria rutina, prea uzata si saracita de identificarea cu rolurile ei cotidiene. Niciun om nu poate fi descris satisfacator prin rutina zilnica a unui job in societatea moderna, prin modalitatile uzuale de transport si de shopping. Exista atatea trairi carora le ducem lipsa. Atata nevoie de a fi ceea ce suntem in esenta noastra, si nu ceea ce scrie pe o fisa a postului ca suntem. Atata nevoie de a uita ce ni se spune din afara ca am fi si de a ne conecta cu simtirile si gandurile noastre personale. Daca nu ne permitem sa ne schimbam viata an de an pentru a accesa cate o noua aventura, ne ramane, totusi, spatiul culturii pentru a ne recastiga libertatea si integritatea. In opere de arta, in impartasirile altor existente facute de scriitori inzestrati, gasim teritorii intregi prin care ne putem extinde lumea, gasim solutii care nu ne-au fost propuse niciodata de cei din jur, in mod direct. Gasim un “incotro”, un “cum”, care pe harta rutinei noastre cotidiene nu mai aveau marcaje. Totul este sa asumam cultura ca fiind a noastra si pentru noi, nu drept un lucru strain, rezervat unor alesi.
- A fi creativ, expresiv, imaginativ, a-ti exprima interiorul. Opusul: a urma numai indicatii si norme date din exterior.
Sunt multe feluri in care creativitatea unui copil sau a unui tanar devine deranjanta pentru cei din jur: unii parinti nu simt ca au energia psihica pentru a insoti jocurile unui copil sau timpul necesar pentru a drege dezordinea/stricaciunile aduse; altii se tem ca copiii lor nu vor atinge scopurile fixate de familie si societate: performanta scolara, sursa solida de venituri, situatie maritala adecvata. Nici in intreprinderi nu este loc intotdeauna pentru mai multe capete creative: cei mai multi sunt angajati ca sa mentina functionale liniile de productie de masa. Unii dintre noi descopera ca rigorile programului academic in care ne-am aventurat cu entuziasm nu ne permit nici ele libertatea de imaginatie pe care ne-o dorisem, iar in biserica noi nu mai stim sa regasim evanghelicul “Indrazneste!”. Ce putem face? Sa consideram ca este ceva in neregula cu noi, de ne dorim prea mult, sau ca este ceva in neregula cu contextul, de ne ofera prea putin? Sau, poate, nici una nici alta: ci sa incepem, de undeva, sa ne exprimam in mod liber si creativ. Este tot o chestiune de asumare.
- A avea acces la poezie, la revelatie. Opusul: a nu putea gasi calea catre sinteza, catre intuitie, catre ridicarea perceptiei pe un plan superior.
Macedonski o spune foarte bine in „Rondelul ajungerii la cer”: „In cer s-ajunge dintr-un salt, / Sau nu s-ajunge-n veci de veci… / Te-arunca-n el un cantec-nalt, /In care-al vietei plans ineci.”
„Cerul” nu este, iata, altceva decat un salt spontan, un salt in calitatea perceptiei despre viata. Ceea ce se lucreaza anevoios in ani de dezvoltare personala, ne este castigat deodata printr-o clipa de poezie. Pentru a simti poetic iti trebuie, insa, destul de multa incredere in interioritatea ta, si tocmai de aceea simtirea poetica este invidiata si desconsiderata de cei care nu o pot avea. Multi trec pe strada pe langa poeti si nu ii vad, nu ii aud. Este mai simplu sa judec un poet dupa faptul ca are si el nevoi fiziologice, ca si mine, decat sa ma vad pe mine de la inaltimea gandirii unui poet. Simtirea poetica nu-ti schimba faptele vietii, nu te ajuta sa atingi scopuri in viata de zi cu zi, dar face ca toata experienta vietii sa fie traita in cercuri tot mai cuprinzatoare, cu o mai mare bucurie de a fi, un sentiment de plenitudine, si… poezia este, categoric, antidotul lipsei de sens.
- A putea denunta raul trait. Opusul: a lua automat drept “bune” sau “normale” formulele in care ai ajuns sa traiesti.
Este din nou o cerinta destul de grea, pentru ca, in esenta, inseamna sa gandesti. Gandirea poate face distinctia intre ceea ce-ti face bine si ceea ce-ti face rau, pe cand raporturile politice dintre semeni impun anumite formule de convietuire. Cand ramanem doar intr-un registru al distributiei averii si al teritorialitatii, a avea puterea inseamna a detine adevarul. Ca sa poti inlocui consensul dat printr-o ideologie cu o reala capacitate de discriminare trebuie sa poti gandi, iar uneori a duce un gand pana la capat se simte ca fiind o perspectiva mai rea ca moartea. Caci te poate costa toata asezarea curenta a vietii. A putea denunta raul trait nu presupune, insa, numai gandire: o alta componenta esentiala este sa ai pe cineva – un terapeut, un prieten etc – care sa te insoteasca in gandire, sa te incurajeze sa privesti adevarul, sa-ti fie martor la ceea ce descoperi si sa iti accepte concluziile.
Pentru toate acestea, nu astepta aplauze sau recunoastere de la altii, caci nu sunt in serviciul altora. Dar ai voie sa ti le iei singur.
Cristina Popov, noiembrie 2020