Psih. Camelia Mihaela Stan

 

Intr-una din nenumaratele mele expeditii in universul YouTube, am primit ca sugestie automata un filmulet cu reactii ale copiilor cand sunt anuntati ca in familie se va naste un alt copil. Cei anuntati erau fie copii unici, fie in familie erau deja mai multi frati. Am acceptat propunerea YouTube si, mai mult, am zabovit asupra ei cu interes. Am continuat apoi cu o serie de filmari cu copii care reactionau atunci cand aflau ce sex va avea viitorul bebelus. Pe parcursul mai multor inregistrari m-am amuzat, am privit cu vie curiozitate, m-am simtit emotionata de reactiile copiilor, am incercat sa imi imaginez ce pot simti copiii atunci cand in viata lor apare o schimbare atat de mare, am incercat sa vad cat de “echipati” erau pentru a-si putea reprezenta ce inseamna un ALT COPIL si in cazul celor care deja aveau frati sau surori, ce semnificatie ii atribuiau viitorului bebelus. Am vazut adesea dezamagirea copiilor unici care si-ar fi dorit pe cineva de acelasi sex, probabil pe un altul ca ei ,iar in loc, primeau un copil in mod evident diferit. Am vazut reactia de dezolare si furie a unui copil mare care avea deja un frate sau o sora si care spera sa primeasca un copil de sexul opus al fratelui deja existent-posibil un aliat impotriva celui pe care il avea deja. Privind multe si variate reactii am realizat brusc ca eu nu stiu ce inseamna sa trebuiasca sa accept in viata un frate sau o sora, care ar fi aparut dupa mine. Sunt fiica mica a unei familii care are doua fete cu o diferenta de sapte ani si jumatate intre ele. Experienta mea particulara nu este a unui copil care a fost la un moment dat totul pentru parintii lui si a pierdut locul privilegiat intre genitori, ci este experienta celui care nu a avut niciodata un loc. Experienta subiectiva a fratelui mare este de pierdere, pe cand a fratelui mic este de lipsa. Mi s-a parut foarte interesant si gandindu-ma, am realizat ca pentru mine lipsa locului in familie a atras dupa sine sentimentul ca lumea este casa mea. Cum eu am gasit o casa deja organizata, cu roluri mult lucrate si asumate dinainte de a face eu ochi in lume, adesea cu linii de batalie bine trasate, am concluzionat ca “acasa” poate fi tot restul, de la prieteni si scoala, la tari straine, de la intinderi nesfarsite de natura, la Univers, de la muzica hip-hop, la arta clasica.

Entuziasmata de aceasta descoperire am impartasit proaspata mea intelegere unei bune prietene de care ma leaga nenumarate experiente concrete de viata si de dialog extins si intim, experiente ce s-au intins pe parcursul a mai mult de zece ani. Prietena mea este fiica mai mare a unei familii cu doua fete. Mi-a povestit ca trairea copilului mare este alta, este cea a unui om care a avut totul la un moment dat in viata si a simtit apoi ca este inlocuit. De aici i-a dat pe parcursul vietii energia omului indreptatit, care trebuie sa lupte pentru un loc pe care l-a stiut candva al sau si sentimentul ca este important ca locul acela sa fie recastigat mereu. Am privit-o si mi-a fost foarte clar ca modurile noastre de a ne raporta la locul pe lume sunt diferite in mod existential. Ceva foarte straniu s-a intamplat insa…Realizarea unei diferente insurmontabile m-a facut sa ma simt apropiata de ea intr-un mod nou si revigorant. In lungile noastre discutii am incercat sa ne facem sa intelegem, ne-am impartasit trairile, le-am descris, ne-am deschis afectiv una catre cealalta, am facut eforturi intelectuale de a ne intelege reciproc. Uneori am simtit ca nu o pot urma in trairile sau in interesele ei sau ca ea nu ma poate intelege, lucru ce a produs in mine uneori enervare, alteori vinovatie, uneori sentimente de incompetenta, dar trairea care le subordona pe celelalte era de instrainare, de dureroasa neintalnire. Realizarea brusca ca nu imi sunt accesibile acele lucruri care deriva din felul cum am venit pe lume, m-a facut sa imi privesc prietena cu relaxare, cu curiozitate si cu entuziamul pe care il simtim in fata noului. Celalalt nu mai era doar oglinda, o vesnica cautare a aceluiasi, oglinda s-a mutat brusc in afara iar noi am devenit doar veseli tovarasi de drum.

Mi-am continuat micul experiment si in aceeasi zi mi-am intrebat sotul cum este sa fii copilul unic al familiei tale, unicul baiat. Mi-a descris un pregnant sentiment al unicitatii, al valorii care vine din chiar aceasta traire de unicitate, o nevoie de a performa si a cuceri. Mi-a descris de asemenea si presiunea de a “duce” familia, un sentiment de insingurare si responsabilitate fata de mostenirea familiala. Un loc comun al discutiilor noastre in contradictoriu a fost acela al plecarii din tara. De multe ori eu mi-am exprimat dorinta de a ne muta din tara, intr-o masura am si facut impreuna efortul de a sonda viata in strainatate. In vacantele noastre in alte tari eu aveam un straniu sentiment de odihna in locuri in care nu intelegeam nici macar limba, o incredere in locuri complet noi si o relaxare printre straini care venea din a nu-I percepe pe celalalt ca fiind strain. Sotul meu s-a descurcat foarte bine in situatii de munca in afara tarii, in contexte complicate, insa nu a vrut niciodata sa ne stabilim in alta tara, chiar daca vorbeste cu multa placere si competenta limbi straine, chiar daca are o fire curioasa, chiar daca are o meserie care ne-ar permite sa avem un trai decent. Adesea l-am acuzat de lipsa de romantism, de lipsa de spirit de aventura, de atasamente si nostalgii nesanatoase, de faptul ca pur si simplu nu intelege, dar nu mi-a trecut niciodata prin cap ca el ar putea sa isi traiasca existenta in mod fundamental diferit de mine. Ca intemeierea lui pe lumea asta este de alta natura, ca el are ceva de ingrijit, de protejat, de crescut in chiar locul nasterii sale. Din nou, realizarea m-a facut sa traiesc o stare de acceptare care nu venea din a intelege si a empatiza, ci din a nu putea intelege si din a nu putea empatiza. Noul venea din disponibilitatea si increderea de a-l lasa pe celalalt sa existe autonom, nu doar prin grila experientei mele.

In pauza unuia dintre cursurile pe care le urmez, o colega mi-a dat un feedback spontan si binevoitor, nu despre ceea ce spusesem, ci despre felul in care am aratat ca traiesc prezentarea. Mi-a spus ca se vede ca sunt dezamagita si ca asa facusem si in alte ocazii, ca imi pierd aplombul pe parcursul prezentarii. Imi intuise perfect starea. Eram dezamagita poate pentru ca nu ma descursasem suficient de bine, poate sa vroiam sa fac o demonstratie care nu mi-a reusit, poate vroiam sa impresionez. Starea de dezamagire era profunda, dar simteam ceva mai mult de atat, o dezolanta instrainare. In timpul prezentarilor am avut senzatia ca nu ma pot face inteleasa, ca ceea ce eu credeam ca imi este clar si ca pot transmite, nu parea atat de clar. Mai mult, nu puteam stabili un dialog cu formatorii; era ca si cand, vorbind aceeasi limba, cuvintele noastre nu aveau acelasi scop. Ne refeream la aceleasi lucruri, dar vorbeam din locuri subiective diferite. Conventia, presupunerea ca tema de studiu ne-a atras pe un teritoriu comun, hotararea luata a priori de a ajunge la o concluzie comuna nu faceau decat sa ne arate diferentele de traire si intelegere.  Aparent incercam sa ne urmarim si sa ne sustinem gandirea, practic ne luptam si incercam sa ne anihilam reciproc.

Un ultim exemplu pe care as vrea sa il dau este cel al unei experiente cu un puternic caracter invaziv. Intr-o dimineata, in cadrul biroului in care lucram, o colega a vrut sa ne povesteasca visul pe care il avusese in seara precedenta. Toti cei patru colegi din biroul respectiv ne-am intors scaunele si am format un cerc. In timp ce colega mea a inceput sa-si povesteasca visul – un cosmar ingrozitor – eu mi-am intors scaunul inapoi spre biroul meu, am zis ca nu mai vreau sa aud si, intr-un gest simbolic, mi-am pus mainile la urechi. Colega m-a urmat si a insistat sa imi povesteasca, intr-o atmosfera aparent glumeata si vesela. In noaptea aceea i-am visat cosmarul, m-am trezit tipand si mi-a fost clar imediat ca visul nu era o productie a inconstientului meu, ci al inconstientului colegei mele. Nicio clipa acea experienta impartasita nu m-a apropiat de ea, nu m-a facut sa ma deschid spre universul ei; dimpotriva, mi-a starnit un profund sentiment de repulsie. Pentru mine a fost un semn al dificultatilor ei psihologice, al unui inconstient care se revarsa in alt inconstient, fara a trece deloc prin filtrul limbajului. Desigur, era si un serios semnal de alarma legat de granitele propriului meu eu, de consistenta inconstientului care, iata, parea tare depopulat sau capabil sa se goleasca, din moment ce primea cu atata usurinta vizitatori externi nedoriti.

De cand ma stiu am avut o disponibilitate empatica uriasa, interpretata de ceilalti uneori ca inteligenta si capacitate de adaptare, alteori ca intelepciune si maturitate, alteori drept capacitate de continere, alteori ca intuitie usor supranaturala. Este o empatie lucrata in timp, mai mult sau mai putin voluntar, as zice mai putin… Este baza relatiilor mele, a apropierii mele de oameni, dar este si sursa indepartarii mele de ei. Empatia poate functiona uneori ca o scurgere de cada, ca un vartej ce il absoarbe complet pe celalalt si ceea ce la inceput este interes se transforma treptat in depersonalizare.  Adesea m-am apropiat de un altul din curiozitate, dorind sa il cunosc si sa il inteleg, asteptand sa imi raspunda cu acelasi interes afectiv si intelectual. Desigur, rezultatul nu a fost niciodata cel scontat, pentru ca eu ceream ceva identic cu ceea ce dadusem, era ca si cand incercam disperata sa imi fac un obiect empatic, plecand de la natura obiectului dat, dar intotdeauna impotriva naturii sale, respectiv a raporturilor existentiale cu lumea, care sunt diferite pentru fiecare dintre noi.

Cred ca exista un joc foarte fin intre oameni in care se formeaza o identitate, un joc al oglindirii in care ne traim reciproc indelung si repetat, dar apare un moment al tacerii, un moment al in-afara-limbajului, in care experientele nu mai pot fi comunicate, intelese, imitate, insusite, ci ele doar sunt si apartin in mod fundamental doar celui ce le traieste.