Matei Georgescu 

Fascinatia departarii, mirajul spatiului aerat al orizontului este proportionala repulsiei proximitatii si pierderii simtului coerentei acum-ului. Atunci-ul devine corelativul estomparii experientei prezentului: daca acum-ul inseamna teama, furie, depresie, afecte negative, toxice, atunci-ul este purificat de toate acestea.

Cura de detoxifiere psihica incepe prin explorarea diferentelor spatio-temporale dintre acolo–aici si atunci–acum. Un intreg spatiu cultural-social-personal se afla prins intre proximitate si orizont: idealul, „trebuie sa fie”, imperativul, tine de „acolo si atunci”. Este-le si realul se afla mereu aici si acum.

Eclipsa este-ului si a realului direct experimentabil se produce, gradat, prin enculturatie, prin preluarea formelor de personalitate specifice unei culturi. Tranzitul de la aici si acum-ul persoanei intai, la delegarea realitatii la persoana a doua si impersonalizarea prin tert (sursa institutiei) este asociat instalarii individului in Cultura. Raportarea la realitate se poate face prin cele trei planuri (Eu, Tu, El-acela) ordonate de criteriul (de)personalizarii, al centrarii-decentrarii de experienta directa, personala.

Aici sunt toate lucrurile, cerurile si pamanturile, suntem in ceruri, pastrand picioarele pe pamant. „Omul intreg”, care isi traieste realitatea trup-minteeste sinteza dintre cer si pamant, este centrul care leaga toate elementele: nici „cazut”, nici „inaltat”, nici jos, nici sus.

Pentru a ajunge in cer este nevoie a renunta la dorinte, pentru a aduce cerul pe pamant este suficient sa ne traim dorintele, pentru a fi, nu este nevoie de nimic. A renunta la dorinta nu este posibil: dorintele blocate se transforma in altele; a renunta la dorinte este, in sine o dorinta; este o dorinta cardinala care se substituie altora; poate ca in cazul acesta ar fi bine sa renuntam la dorinta de a renunta la orice dorinta, adica la a mai fi preocupati de subiectul renuntarii sau acceptarii dorintelor.

Capcanele propriului drum sunt dificil de vazut: orice ideal spiritual poate fi un model mental care separa mintea de trup si devine, in sine, piedica.Acum-ul experientei poate fi alterat prin proiectii indepartate ale „realizarii” fiintei. Oricine isi face „comoara in ceruri” nu poate sa vada ca detine comoara aici si acum, pe pamant: a fi, existenta. Existenta este unicul element care se refera la cadru si nu la continut. Iluzia este continutul,realitatea este cadrul. Cel ce Este, nu conteaza cum este; cel ce nu Este, conteaza cum este. Daca eu sunt cel ce Este, pot fi oricum. Oricum-ul anuleaza devenirea si aduce fiinta in echilibrul total al starii actuale.

Nu are relevanta „bunatatea” cat timp nu ne-am intalnit cu umbra, cu „rautatea”. Fiinta intreaga nu poate fi nici buna, nici rea, nici dreapta, nici nedreapta, nici cinstita, nici ticaloasa. Eu sunt (si) rau, nedrept, ticalos, nu intr-o forma potentiala, ci intr-una cat se poate de actuala, „obiectivabila” prin convingerile altor persoane.

Cat timp nu ne-am intalnit cu umbra, cu „necuratul”, prescriptiile spre zonele (socialmente) pozitive ale fiintei ne pot mentine cantonati in „jumatati” ale existentei, in timp ce ceea ce lipseste intregului se afla adanc aruncat in inconstient, in profunzimile fiintei.

Omul intreg este cel care reuneste binele si raul, cel care „a pacatuit” si cunoaste valoarea „curateniei”. Un polar nu are valoare experientiala fara celalalt, in special in ceea ce priveste constituirea reperelor personale ale raportului dintre bine si rau, dincolo de preluarea explicita, secundara, „second hand”, a acestora.

Second hand sunt multe dintre elementele care alcatuiesc realitatea noastra cotidiana. Sunt „atat de second hand” incat am ajuns sa le consideram „marfa” de prima mana, fara sa le mai fi luat inca o data la mana (decat ca un proscris gest masturbator), pentru a vedea ce este viata noastra in mod real, cat exprima propriile dorinte si cat pe ale celorlalti.

Mai mult decat sa fim „buni crestini” nu putem face in ordinea societatii noastre. Avem alternativa contului propriu, care este insa periclitanta prin inflatiile specifice singuratatii. A merge dincolo de figura „bunului crestin” inseamna o forma de pustnicie urbana intemeiata pe experienta directa a existentei, dincolo de ritual si dincoace de simbol. Contul propriu nu are harti pentru ca acestea se creeaza in timp real, cu fiecare pas exploratoriu.

Cu totii dorim momentul in care sa ne odihnim, vazand ca este bine. Momentul survine, neprogramat, spontan, precum o unda a vantului de primavara: si am vazut, intr-o clipa, ca este Bine, ca Este … ca Este viata-moartea, iubirea-furia, bucuria-durerea.

Odata cu observarea propriei „opere”, a vietii care este bine, toate prescriptiile devin instalate, personale si intrebarile fundamentale se transfera in viata-raspuns. A vedea ca „este bine”, transfera decalogul extern in varii expresii interne ale legii implicite, forma de „unilog”.

Nimic nu exista in afara mea pentru ca totul este inauntrul meu; si daca inauntru si afara sunt delimitari relative, tot universul sunt Eu.

Eu sunt o stea pe cerul noptii de vara: Eu sunt acea stea, eu, prin reprezentarea interna de „stea”. Toate lucrurile acestei lumi sunt Eu, pentru ca le primesc in mintea si sufletul meu, le cunosc, le numesc si le retrimit „in afara”.

Universul nu exista separat de noi, nu pentru ca nu ar avea cine sa il cunoasca, ci pentru ca universul-obiect de cunoscut este si subiectul cunoscator.

In pofida evidentei psihoneurologice a reconstructiei interne a universului, continuam sa ne percepem separat si sa credem ca reprezentarile (cognitive) ale universului ar fi universul in sine, real, direct.

Nu putem detine cunoasterea obiectiva a lumii intr-o forma cognitiva, mediata de reprezentari mentale; putem fi obiectivi numai prin experienta directa a existentei, lipsita de intermediul cognitiv, situatie in care binomul obiectiv-subiectiv se contopeste, se dilueaza in ceea ce este.

Deconstructia treptata a credintelor despre lume si chiar a tendintei spre deconstructie este proportionala cu experienta directa a realitatii. Deconstructia este tulburatoare, in timp ce experienta directa a realitatii este pacificatoare; fiinta intreaga le contine pe amandoua.

Suntem ceea ce suntem si expresia a ceea ce suntem o regasim cu fiecare gand care ni se impune in realitatea interna. Orice gand despre ceilalti este generat de faptul ca si ceilalti sunt ceea ce sunt, desi, paradoxal, in gandurile noastre ii putem schimba.

Eu sunt cel ce Este: reprezinta expresia ontologica esentiala. Putini ajung sa fie, sa experimenteze realitatea, prin contactul cu starea de acum. Devenim o constructie relational-social-culturala a carei sursa se pierde. Este ca si cum fiecare Eu este o institutie depersonalizata a propriei fiinte.

Fragmente din cartea Nici zen, nici psihanaliza, aparuta la Editura Cartea Daath, Bucuresti, 2011