Madalina Stan
Conflictul exista, in doze mai mici sau mai mari, in fiecare dintre relatiile parinte-copil. Intrebarea este de ce apare acest conflict chiar si atunci cand suntem animati de cele mai bune intentii? Si ce se poate face atunci cand constientizam impasul si ne dorim o schimbare?… Intotdeauna este mai benefic sa observi, sa iti pui intrebari si sa actionezi curajos, mai degraba decat sa treci cu vederea si sa speri ca timpul le rezolva pe toate. Mai ales in relatia parinte-copil nu este, cred, timp “de pierdut”…
Deseori vorbim in termeni de control ori detinere a puterii, mai degraba decat de intelegere, iubire, toleranta. “Care pe care” este un laitmotiv ce isi face simtita prezenta inclusiv in relatia dintre parinte si copil. Or, chiar nu cred ca este vorba despre, sa zicem, “a nu-ti iubi parintii”… Sau despre “a nu-i respecta”… Este vorba despre mai mult decat atat – despre acea nevoie de a te simti acceptat, iubit si inteles ca fiind un altul, diferit (chiar daca atat de asemanator); si, in acelasi timp, despre a recunoaste ca ai de-a face cu un altul, cu trairi si stari proprii, cu o poveste de viata diferita.
A recunoaste, a constientiza acest lucru cere, din partea adultului, fireste, intelepciune, curaj, maturitate. Nu este usor si nici nu se intampla pur si simplu, fara niciun efort, doar prin natura lucrurilor.
De cele mai multe ori, tocmai aceasta nediferentiere provoaca neintelegeri, conflicte, drame uneori. “Esti al meu, esti ca mine!” – nimic mai fals. A fi sange din sangele cuiva nu inseamna a fi la fel, a simti, a gandi, a reactiona identic. A nu raspunde asteptarilor parintelui, a vedea si a simti diferit nu reprezinta o drama, un lucru neobisnuit. Din contra, uneori poate desemna normalitatea ori chiar un semnal de alarma ce nu ar trebui ignorat. Pe masura, insa, ce tocmai acest lucru se intampla si se intampla in mod repetat, distanta afectiva se mareste, iar in sufletul copilului isi fac loc neincrederea in sine, frustrarea, teama, agitatia, izolarea – intr-un cuvant, suferinta. In cele mai fericite cazuri, parintele cauta atunci ajutor – pentru copil, desigur. Un pas inainte spre indreptarea lucrurilor, insa doar partial, atata timp cat adultul nu pune sub semnul intrebarii insusi miezul relatiei sale cu propriul copil si nu cauta o cale de intelegere, de traire mai clara si mai profunda a acestei relatii.
Nu cred asadar ca poti creste un copil fericit si sanatos proiectand asupra lui propria ta versiune despre ceea ce ar putea fi ori ar putea deveni. Nu cred ca poti respira liber daca nu esti incurajat sa o faci, nu cred ca te poti bucura de viata daca in locul tau respira altcineva.
Sa ne intoarcem la inceputuri… Cand copilul ia primul contact cu aerul, este incurajat sa respire viata. De atunci, continuu, el se imbiba de frumusetea ei – de iubire, blandete, ingrijire; de rabdare, tandrete si forta vitala. Daca nimic din toate acestea nu ar exista, nici el, copilul, nu ar putea exista/rezista/supravietui/trai. Ridicarea lui catre lume aduce satisfactii si mangaie spiritul. Tot ceea ce este deja in el si tot ceea ce primeste reprezinta hrana pentru cresterea si dezvoltarea fiintei sale. Atingerile lui, mai mult sau mai putin constiente, pe masura ce creste, gesturile, privirile, mersul, sunetele devin asigurarile tale ca viata creste in el, iar tu, ca parinte, esti responsabil de felul in care se intampla acest lucru.
O psihoterapie psihanalitica poate reconstitui unele dintre verigile lipsa, poate reechilibra individul, oferindu-i libertatea, intelegerea si puterea de a se privi pe sine insusi si lumea din care face parte, poate fi (si este, in cele mai multe dintre cazuri) o relatie unica, dar nu poate fi nicicand, nu poate suplini acea relatie unica, de inceput al vietii…