Madalina Stan

Simplul fapt de a se privi, intr-o psihoterapie, pe ei insisi altfel decat au facut-o vreodata ii sperie atat de tare pe unii dintre noi incat ii impiedica sa duca mai departe un demers despre care, initial, au fost atat de curiosi sa afle mai multe si pe care, poate, l-au si inceput, cu speranta, incredere si destula determinare. Nu ajunge sa fii constient ca ti s-au intamplat lucruri ce te-au marcat profund de-a lungul vietii; e necesar sa recunosti si faptul ca, desi ai vorbit despre ele de atatea ori, cu prieteni, cunoscuti ori persoane foarte apropiate, nu ai reusit decat sa te afunzi si mai mult in durere, adaugand de fiecare data – cu fiecare eventual esec de a vindeca rana – inca o greutate peste ceea ce deja era greu de dus.

« Disponibilitatea » oamenilor de a te asculta, relaxarea ce intervine in urma “depasirii” unei stari proaste, faptul in sine ca “ai cu cine vorbi” ori de cate ori depresia te cuprinde ori panica te franeaza in a duce la bun sfarsit activitati obisnuite sunt, in cele mai multe dintre cazuri, motive suficiente pentru a amana intrarea intr-o terapie. Toate acestea cantaresc de obicei incomparabil mai mult decat aspectul financiar sau timpul pe care ar trebui sa-l dedici, saptamanal, intalnirilor cu psihoterapeutul.

Pe de alta parte, odata inceput procesul terapeutic, pretextele pentru a lipsi de la sedinte vizeaza « probleme serioase », precum boli ale copiilor, intalniri urgente la serviciu, deplasari neasteptate ori… pur si simplu, trafic infernal! – situatii dotate, in mintea celui ce le gandeste, cu suficient impact emotional menit a justifica absenta. In acest context, poate fi dificil de imaginat de catre client ca, intr-o terapie, cu preponderenta intr-una de orientare  psihanalitica, astfel de pretexte isi gasesc si altfel de interpretari. De regula, acestea din urma vizeaza apararile pe care fiecare si le-a construit in “lupta” cu momentele tensionate din viata sa si le transfera, in mod repetitiv, absolut natural, in relatia cu terapeutul.

Apararea ascunde conflictul interior, iar reactivarea acestuia nu face decat sa reinvie suferinta, care, gratie cadrului terapeutic, nu mai este doar observata si exprimata, ci retraita, regandita, analizata. Prin urmare, nu mai avem de-a face cu un dialog intre prieteni ori cu o descarcare de moment, incheiata cu o imbratisare si o incurajare din suflet. Terapeutul priveste empatic, dar cu ochi de specialist, observa rana/durerea si – mai mult decat atat – zonele in care aceasta radiaza, altfel spus, aspectele vietii afectate de suferinta. De aici, si diferenta dintre un dialog terapeutic si unul obisnuit, dintre o confesiune facuta terapeutului si una petrecuta in fata oricarei alte persoane.

Asocierile libere pe care pacientul este invitat sa le faca (in sensul de a spune orice ii trece prin minte, fara a-si cenzura in niciun fel gandurile) conduce analistul catre propriile asocieri, generand din partea sa interpretarile care pun ulterior mintea celor doi in fata unei incercari noi, a unei alte perspective, a unui nou mod de a privi situatii ce, pana atunci, pareau a nu putea fi privite decat intr-un unic si imperturbabil sens. Gandirea renaste si, odata cu ea, forta de a scoate la suprafata mostre ale inconstientului – pana atunci, doar umbre ce tulburau existenta.

Terapeutul nu este un prieten, nu este nicidecum un sfatuitor si, cu atat mai putin, un atoatecunoscator; in schimb, are de partea sa un indelungat si temeinic exercitiu analitic deprins in urma propriei analize personale, caruia i se adauga stiinta (si arta!) de a construi o relatie unica, bazata pe caldura, ascultare, intelegere profunda si sprijin oferit in mod constant pacientului, o relatie a carei descriere o reusesc cel mai bine cei care au trecut deja prin ea.