Iuliana Lungu
Privit etimologic, cuvantul „abandon” provine indirect din limba latina (ad + bannum) prin franceza veche – à bandon= la puterea/vointa (altei entitati sau a destinului). Astfel, „a abandona” poate constitui actiunea de a parasi definitiv un obiect, lucru sau fiinta, de a renunta definitiv la o actiune sau de a te lasa liber propriilor impulsuri, fara nicio restrictie, control sau inhibitie.
Privind definitiile si intelesurile etimologice de mai sus, am putea aseza actiunea de a abandona in registrul functionarii psihodinamice a omului pe o paleta vasta, fara limite clare, am putea spune. Din nevoia de conceptualizare facila in cadrul functionarii psihice, voi aborda aceasta analiza in cadrul sau in jurul a cel putin doua repere, pentru a ne pastra intr-o zona cat de cat delimitata a necunoscutului.
Voi incerca o privire a starii de abandon de „dincolo de principiul placerii”, catre principiul realitatii, asa dupa cum a numit Sigmund Freud „cele doua principii ale functionarii psihice”. Am mai putea-o numi altfel, o atitudine de „abandon” a mintii in suflet-spirit, ca o calatorie creatoare intre fantasma si realitate.
Incercand sa stabilesc o delimitare si alegand fantasma ca inceput al acestui parcurs, fantasma care poate deveni si sfarsit daca viata este privita ca un proces ciclic, ceva m-a atras catre o zona de dinaintea fantasmei, ca o evidenta a vietii intr-un dincolo de fantasma sau „dincolo de principiul placerii”; o forta a vietii dar si a mortii, existenta intr-o forma ne-forma, as putea-o numi.
Intr-o stare de sanatate putem vorbi despre o forta intrinseca a vietii, care ar fi sursa originara a procrearii, precum si a procesului ontogenetic si filogenetic.
Intr-o stare de suferinta psihica sau somatica este necesar sa avem in vedere afectarea functiilor care regleaza aceasta forta a vietii individului in interactiunea sa cu sine insusi, cu ceilalti si cu mediul cultural in care traieste. Ceea ce constituie sprijin in procesul de vindecare este tocmai viziunea universala a acestei forte a vietii care poate veni atat din interior cat si din afara, libera ei circulatie si neafectarea calitatii ei pure, originare, forta pe care o putem asimila cu „forta germinala” asa dupa cum a numit-o Freud. Ceea ce pare afectat la omul aflat in suferinta sunt functiile reglatoare ale acestei forte a vietii, fie ele psihice sau organice. Astfel, putem privi vindecarea la acest nivel ca pe o reluare a dezvoltarii, asigurand cadrul unei ingrijiri „suficient de bune” cum a numit-o Winnicott, lasand astfel sufletul in miscarea lui naturala, lina, a cresterii si recrearii sinelui autentic.
Astfel, la acest nivel de afectare a functiilor reglatoare, putem vorbi despre o functionare compulsiva, in scopul vietii, desigur, dar care poate deveni distructiva, pe de o parte datorita intensitatii brute a acestor impulsuri care se cer ajustate si adaptate, iar pe de alta parte datorita incapacitatii de a atinge vreodata stadiul placerii, stadiu care ar presupune un fel de recompensa si alinare pentru efortul de a duce viata mai departe si de a atinge astfel functionarea duala a individului, asa dupa cum a numit-o Freud, ca scop in sine si ca parte dintr-un intreg mecanism al perpetuarii speciei.
Ne aflam aici la un nivel foarte primitiv al vietii, unde placerea nu poate fi atinsa decat prin durere si suferinta, fie ea psihica, somatica sau psihosomatica. Voi incerca o clasificare a acestor suferinte care-si gasesc originile in aceasta zona primitiva, facand referire la functionarile psihosomatice grave care anuleaza orice capacitate de elaborare si reprezentare psihica, la bolile organice cronice, la psihoze si toate celelalte tulburari psihice care invalideaza functia de secundarizare.
Ceea ce pare comun in aceste afectiuni mentionate anterior ar fi o functionare compulsiva de „abandon” intre suflet-spirit, minte si corp, intr-o incercare disperata de a le pune impreuna. Pare ca ceva unificat ar fi lipsit inca de la inceputurile vietii individului aflat in suferinta; ma refer aici la o matrice a existentei unificate a suflet-spiritului cu mintea si corpul, macar intr-o experienta cu o persoana de ingrijire. Putem numi acest tip de functionare ca abandonant, insa in sensul de pierdere de sine anihilanta, la limita vietii si a mortii, unde de altfel si regasim acele cazuri incurabile in care experienta de relatie a fost aproape inexistenta, astfel incat nu se poate crea o punte de legatura spre vindecare.
Ceea ce face diferenta intre functionarea abandonant-anihilanta (fuzionala) pe care propun sa o situam „dincolo de principiul placerii”, este functionarea abandonant-simbiotica, functionare in care putem vorbi despre starea de a fi doar prin celalalt, lipsa lui fizica producand pierderea de sine tocmai prin incapacitatea de a ni-l reprezenta pe celalalt in noi si de a-l avea cu noi chiar si in lipsa.
In aceasta a doua categorie putem incadra starile de normalitate de la inceputurile vietii bebelusului experimentate in procesul dezvoltarii sale in relatie cu mama sau persoana de ingrijire, precum si starea de indragostire care utilizeaza aceasta matrice a relatiei primare.
Ceea ce poate deveni patologic in starea de indragostire este ramanerea in aceasta matrice de functionare prin cautarea ei compulsiva in noi si noi relatii, fara a avea capacitatea de a evolua de la functionarea simbiotica la individuare. Individuarea ar presupune o reintoarcere catre sine dupa experimentarea pierderii de sine in celalalt prin indragostire, printr-un proces de diferentiere intre mine si ne-mine si o acceptare a realitatii celuilalt diferit. Aceasta face capabila o maturizare psiho-afectiva si dobandirea capacitatii de a iubi ca functie psihica evoluata fata de indragostire. Vorbim astfel despre o trecere de la existenta fuzionala, prin cea simbiotica, spre o existenta separata, insa cu posibilitatea si capacitatea de a ne „juca” in acest spatiu de totuna, impreuna si separat, ca intr-un dans pasional si totodata creator al vietii.
Putem vorbi in acest punct despre capacitatea de „a fi singur in prezenta celuilalt”, asa cum a numit-o Winnicott, si despre trecerea mai departe la o relatie in trei, la capacitatea de a interactiona autentic cu noi insine, cu celalalt si cu mai mult de doua persoane. O prima matrice a capacitatii de a functiona in trei este tocmai existenta spatiului metapsihic si implicit a relatiei dintre doua persoane, ca un al treilea premergator al relatiilor cu ceilalti. Putem considera acest moment in viata unui cuplu de adulti ca momentul potrivit pentru a avea copii, de exemplu, spatiul in care relatia se desfasoara creand astfel loc copilului ce va urma sa vina.
Am prezentat pe scurt o parte din parcursul parca nesfarsit al dezvoltarii psiho-afective a individului, parcurs cu reveniri, ajustari si transformari continue, asa dupa cum a mai fost prezentat de multi autori de-a lungul vremii in diferite moduri, parca dintr-o nevoie de intalnire cu sine si cu celalalt. Am ajuns astfel intr-un moment al realitatii, in care se regasesc ingemanate experiente ale dezvoltarii individului, venite de „dincolo de principiul placerii”, traite deplin in placerea sau neplacerea abandonului de sine in celalalt, in serviciul speciei si al individului, al vietii si al mortii, prin indragostiri si iubiri, in care abandonul transcende sfera traumaticului mortii catre viata, printr-un proces al vindecarii si recrearii sinelui, in serviciul frumosului artei si culturii.