Linda David

Simptomele corporale specifice atacului de panica pot fi: tremuraturi, tahicardie, palpitatii, tulburarea ritmului respirator, transpiratie in exces, ameteli, diaree. Dar ceea ce sta in centrul atacului de panica este teama exprimata adesea ca o teama de moarte. Daca in fobii, teama se centreaza pe un anumit obiect, animal, insecta etc. care ar putea fi evitat, in acest caz, angoasa apare fara vreun obiect si motiv, ceea ce o face sa fie imposibil de evitat, de controlat.

Angoasa poate atinge nivele la care omul isi doreste doar sa scape de teama cat mai repede, scapand din vedere, un element esential: motivul ei. Este destul de greu de acceptat existenta unei motiv inconstient, chiar poate suna cu totul neobisnuit sa actionezi, sa simti, motivat fiind de ceva ce nu cunosti. Cu atat mai mult cu cat un sinonim al cuvintelor “motiv” si “cauza” este “ratiune”. O ratiune inconstienta? Astfel apare intrebarea :  “Oare …sunt nebun/a?”  Ideea si senzatia (ideea fiind acompaniata de trairi corporale) de a nu mai avea controlul propriei persoane, amplifica intr-un adevarat cerc vicios afectul angoasei, dar in acelasi timp da un obiect si un nume fricii: frica de a innebuni. In fapt, atacul de panica poate fi vazut si ca un moment de atingere a inconstientului din noi, de recunoastere a existentei lui, existenta care este reala, fie ca ii dam o recunoastere, fie ca nu. El poate fi perceput in diverse ipostaze ale vietii cotidiene, prin asa numitele acte ratate (incurci o ora de intalnire, uiti ceva, pronunti alt cuvant in locul celui pe care vrei sa il spui etc), prin lapsusuri, fantasme, vise.

Pe scurt, angoasa, chiar daca aparent este fara motiv si obiect, ea exista, dar  procesele de aparare/adaptare ale psihicului, nu permit accesul spre constientizarea lor. Este evident ca, in acest caz, apararea se dovedeste insa ineficienta atat timp cat apare angoasa.

Ce este angoasa? Angoasa, in esenta, este unul dintre raspunsurile noastre in fata unui pericol, o situatie in care sentimentul neajutorarii, al neputintei este cel predominant. Neajutorarea apare in urma evaluarii situatiei periculoase, perceputa ca o situatie fara scapare. Doua reactii, provenite din pulsiunea de autoconservare sunt adaptative si sanatoase in fata pericolului: fuga si atacul. Corelatul emotional al fugii este frica, cel al atacului este furia. Amandoua sunt solutii de iesire din impas si de descarcare de afect. Angoasa este corelatul paralizarii, impietririi, traire pasiva in fata pericolului, trauma. Urma mnezica a traumei este angoasa.

O cheie a intelegerii atacurilor de panica este sentimentul de neputinta pentru ca neputinta se defineste prin imposibilitatea de-a actiona, de-a avea forta suficienta, iar asta trimite cu gandul la momente din viata in care bebelusul, copilul sau adultul s-a perceput in imposibilitate de a scapa in fata pericolului. Sunt momente traumatizante pentru un adult, in care acesta “isi vede moartea cu ochii”. Cauzele pot fi pronuntate verbal, fiind in constient, cum sunt cazurile de razboi, atentate, atacuri, violuri, accidente, boala. Dar omul, la inceputul vietii, trece prin situatii percepute ca pericole, peste care se instaleaza amnezia infantila. Mai mult, in cazul bebelusului, emotia este traita fara a avea un inteles. Este ceea ce am putea numi, ca adulti, angoasa difuza, fara subiect,  pentru ca nu exista capacitatea de intelegere a ceea ce se percepe sau altfel spus nu avea inca cine sa inteleaga. Paradoxal, bebelusul poate sa nu se simta si sa se stie, inca, o persoana, dar angoasa, ca afect trait, este singura amintire lasata de prezenta unui pericol. Prototipul si radacina angoasei poate fi momentul nasterii, in alte cazuri o trauma poate fi traita inca din perioada intrauterina.

In dezvoltarea psihica, omul trece prin mai multe etape, fiecare etapa avand un scop inconstient si un potential de angoasa cu o coloratura specifica perioadei. La inceput, pulsiunea de viata se manifesta la bebelus (evident la nivel inconstient), ca necesitate de definire a unui sine corporal si psihic. Cu alte cuvinte, scopul la care se tinde intr-o prima perioada este acela de a colecta date din planul somatic si din mediu pentru a le integra sub forma unui eu psihic, bine definit de exterior. Bebelusul face colectarea de date prin cele cinci simturi, indreptate spre exterior -auditiv, gustativ, olfactiv, cutanat, vizual- dar si prin simturi ale interiorului, numite proprioceptive si interoceptive. Spre exemplu prin simtul interoceptiv, bebelusul poate percepe foamea. Rolul mamei, al persoanelor si mediului din apropierea micutului este esential. Substimularea sau suprastimularea venite din interior sau exterior, impiedica integrarea sinelui bebelusului si este traita ca un pericol (angoasa) la adresa existentei proprii. Angoasa existentiala este numele dat, din perspectiva adultului, angoasei de dezintegrare a bebelusului. Bebelusul neajutat nu poate sa se apere nici de o lumina sau un zgomot prea intense, deci dureroase, nici de foamea din inauntru, de asemenea dureroasa. Durerea si asteptarea ei, cu efect de angoasa, dincolo de un prag, impiedica integrarea eului. Substimularea, mai jos de un prag, are un efect asemanator. Ingrijirile de la inceputul vietii, alaptarea, luarea in brate ca prima forma de imbratisare, mangaierile, imbaierea, imbracarea, baia, leganatul, vorbirea, cantatul, privirea si mimica mamei, o intreaga panoplie de moduri de relationare ajuta la construirea unui sine psihic. Sinele corporal al bebelusului nu poate supravietui fara un sine psihic. Insa, pe parcursul vietii, in stare de sanatate, pierderea eului psihic este un fenomen natural, ce ne acompaniaza fiecare somn fara vise, cand lipsa de identitate este traita fara angoasa. Tocmai aceasta capacitate de a te lasa in “bratele somnului” poate fi dereglata de angoase interne, intarind cercul dintre cauza si efect.