Linda David
In prima parte a articolului descriam atacul de panica ca avand un simptom central, frica de moarte, aparuta spontan si, aparent, fara o cauza. Dar termenul “frica” nu este cel mai corect deoarece frica este definita ca o teama cu un obiect determinat: frica de caini, cai, insecte, etc. Angoasa, in schimb apare in cazul asteptarii unui pericolul, ea pregatind psihicul si corpul pentru un atac ce ar putea periclita integritatea vietii. Vorbim aici atat de atacul direct adresat vietii corporale cat si de cel indreptat asupra vietii psihice cum ar fi: umilirea, pierderea unui statut, a unei proprietati, a unei fiinte in care am investit iubire. Putem observa cu usurinta ca pierderea este relativa pentru ca ea depinde de felul in care fiecare dintre noi se defineste pe sine, isi stabileste limitele proprii si apartenenta. Pe o scara artificiala a valorilor am putea spune ca pierderea unei proprietati este mai mica decat pierderea unei persoane dragi, dar aceasta numai la o prima vedere superficiala. Bunaoara, ne reamintim de una dintre pildele lui Antoine de Saint-Exupery: serios si important devine ceea ce alegem sa indragim, pentru Micul Print toate stelele s-ar stinge daca o oaie ar manca unicul fir de trandafir de pe planeta lui. Si asta nu deoarece “gusturile nu se discuta” ci pentru ca la o analiza mai profunda, investitia sufleteasca intr-un obiect, ar putea fi legata de un istoric de viata presarat cu singuratate, pierderi si lipsuri in comunicarea cu persoane vii. La un nivel mai adanc al vietii psihice, pierderea ce trezeste cele mai intense angoase este cea a sinelui: “ma scurg”, “ma pierd ” , “sunt rupt, gaurit, fragmentat, sfasiat”, sunt expresii ale pierderii partilor din sine, a limitelor proprii si a perceptiei de sine, intr-o relatie cu un altul perceput ca fiind pierdut. Acest strat profund al vietii psihice – in care prezenta vie a celuilalt se suprapune cu prezenta de sine – exista in fiecare dintre noi, este nucleul fiintei si a sentimentului real de a exista. Si asta pentru ca viata oricarui om incepe cu o perioada de dependenta absoluta in care bebelusul nu se percepe pe sine ca pe o fiinta distincta de mama. Amintirea starii de contopire din perioada fetala, traita la nivel psihic si fizic este prelungita in primele luni de viata de ingrijirea adultului care tine cont – in situatii fericite – de nevoile nou-nascutului de a se simti in continuare ca in uterul matern, ca intr-un univers cu totul al lui. Realitatea separarii, incepe sa fie simtita si cuprinsa cu intelesul de catre bebelus, incetul cu incetul, prin inerente si mici esecuri in adaptare ale mamei. Un simplu exemplu: leganarea blanda in brate, reproduce miscarea din lichidul amniotic (adaptarea mamei la conditia bebelusului) si este traita de nou nascut ca o intoarcere in pantecul matern, in timp ce o usoara miscare mai brusca (mic esec in adaptare) il face constient pe copil de aerul care nu il sustine ca si apa, il face, asadar, constient de realitate si il pregateste pentru a se adapta la ea. Dar o zgaltaiala facuta in ritm alert, in incercarea de a linisti un plans ce pare sa nu se mai termine? Nu degeaba bebelusul incepe sa planga si mai tare. Capacitatea lui de-a intelege ce se intampla cu el (un el aflat abia in constructie), depinde de capacitatea adultului de a-i face inteleasa lumea intr-un mod adaptat posibilitatilor lui, il face sa se simta in control, intr-o lume pe care el o controleaza. In lipsa controlului, el va fi invadat de spaima. Este vorba despre o spaima de moarte, dar el nu si-o poate reprezenta ci o poate doar trai sub forma fragmentarii sinelui psihic cu trairi, in paralel in plan somatic. Forta vitala a bebelusului tinde spre reintegrare, dar repetate experiente de pierdere a controlului pot coplesi sinele aflat in formare.
Ce legatura are un atac de panica din prezent cu un trecut care poate fi atat de indepartat in istoria personala a unei persoane? Ce anume cauta, de fapt, cercetarea psihanalitica in trecutul individului? Care este influenta unor posibile traume? S-ar putea spune ca astazi este astazi si ieri a fost ieri ; orice zi este un nou inceput. Este foarte adevarat. Dar aceasta libertate se poate trai cu adevarat daca compulsiunea la repetitie a situatiilor traumatizante a fost constientizata eventual printr-un travaliu psihoterapeutic si deci poate fi constientizata si controlata.
Aici este necesara o paranteza legata de o functionalitate inerenta psihicului nostru: compulsiunea la repetitie. Freud vorbeste prima data despre aceasta compulsiune, referindu-se la situatia traita de nepotul lui atunci cand mama pleca de langa el. El observa ca baietelul, in varsta de un an jumatate, care nu plangea cand mama il parasea pentru mai multe ore, in ciuda faptului ca era atasat de ea – mama fiind cea care il ingrijise de la nastere-, baietelul incepuse un joc de-a aruncatul oricarui lucru care ii cadea in mana, ceea ce ii obliga pe ceilalti sa caute jucaria si sa i-o restituie. Intuitiv, cineva i-a dat copilului un mosor din lemn prins cu o sfoara si baietelul a continuat jocul de-a aruncatul mosorului, dar de data asta, tragand de sfoara, isi readucea, singur, jucaria inapoi. Jocul de-a disparitia si reaparitia se tot repeta, asa cum bine stiu parintii: “Ma ascund, nu sunt!, Bau, Uite-ma!” ; acest joc se repeta de multe ori intre mama si copilul care intampina cu rasete reaparitia ei. Freud observa reproducerea sub forma jocului a unui eveniment dureros, plecarea mamei, inainte trait pasiv, fara putinta de control. In joc, copilul repeta o situatie rasturnata, el fiind cel care arunca obiectul si il face sa reapara. Semnificatia pe care o releva Freud “Bine, bine, pleaca, nu mai am nevoie de tine, te trimit chiar eu”, o putem gasi deplasata de la relatiile cu parintii la cele de cuplu, acolo unde se repeta, cu actori schimbati, aceeasi piesa cu tema: alege o anume persoana pentru a o parasi. Insa, compulsia la repetitie isi gaseste si o semnificatie adaptativa, dezvaluita in zicala “repetitia , mama invataturii”, caci, in repetitie, exista o incercare de a trage o invatatura, de a intelege ceva, nu numai de a compensa o pierdere. Psihicul nostru se construieste inca de la inceputul vietii prin integrarea unor modele, altfel ar domni haosul interior iar repetitia, prin stabilitatea ei, este o conditie a integrarii modelului. In felul acesta putem intelege compulsiunea la repetitie ca o reincercare de-a integra o traire care a fost traumatica.
Situatia descrisa a baietelului de un an jumatate este o situatie fericita, in care empatia unui adult, probabil mama, i-a oferit copilului, prin mosorul cu sfoara, posibilitatea de a face fata prin joc, pierderii – de cateva ore – a ei. Dar si varsta copilului permitea simbolizarea, punerea in joc a angoasei de pierdere. Caci cu totul alta situatie ar fi daca ii dam unui bebelus un mosor cu ata. Cel mai probabil l-ar duce la gura, l-ar gusta si la un moment dat l-ar arunca. Disparut din “raza” gustativa si vizuala, mosorul nu ar mai exista. Ce nu percepe acum, nu exista.
Tot Freud, atunci cand leaga compulsiunea la repetitie de existenta unei trairi traumatice in trecut, face precizarea ca traumatic este ceea ce depaseste capacitatea de a elabora a psihicului. Si asta pentru ca pericolul il ia pe subiect pe nepregatite. Angoasa este o pregatire, fiind o asteptare a pericolului. Spaima insa apare in fata unui pericol neasteptat si de aceea afectul rupe filtrul de excitatie, coplesind psihicul devenit incapabil sa mai indiguiasca emotia, sa o mai contina.
Daca ne intoarcem la definitia atacului de panica, avand simptom central spaima de moarte, aparuta pe neasteptate, putem sa intelegem atacul de panica ca pe compulsiunea la repetitie a unei spaime traite intr-o perioada timpurie in care sinele nu era inca constituit intr-o unitate care sa inregistreze trauma ca pe o experienta proprie. Altfel spus, spaima ramasa isi cauta o forma de incarnare in motive traite acum, cand maturizarea Eului poate sa ii faca fata fara dezintegrare, sa contina si sa dea un inteles celor traite, de fapt, in trecut.