Psih. Mihaela Dragan

Decizia de a avea grija acasa de un bolnav in faza terminala (spre exemplu cancer, dementa etc.) este una indubitabil morala, dar si de un mare angajament emotional de care cel care face acest pas de multe ori nu este constient in totalitate sau nu anticipeaza reala semnificatie a lui “va fi greu”. Are insa o disponibilitate de care este constient si pe care multi dintre prieteni sau dintre rude nu o vor aprecia si nici sprijini. In spatele tuturor descrierilor medicale, mai mult sau mai putin hipocratice, exista un om cu particularitatile sale si un bolnav cu toate necunoscutele evolutiei unei boli. Exista durere, suferinta, neputinta, necunoscut. Exista teama.

Oricat de multe informatii despre posibilele simptome ar avea, persoana care decide sa aiba grija de un pacient in stadiul terminal acasa, se va afla in ipostaze neobisnuite si de necontrolat uneori, pe parcursul timpului. Acasa inseamna zi si noapte, ora de ora, in contact cu durerea, cu strigatele, cu delirul, cu acuze si injurii fara sens, cu oboseala, cu sentimentul de prizonier, de inchisoare in propriul spatiu care anterior transmitea siguranta si placere, cu propriile dureri de spate sau de picioare, cu neputinta de a mai gasi solutii sau de a mai intelege sensul vietii, al bolii, al suferitei.

Dorinta de a-i asigura bolnavului un utimul drum din viata cat se poate de decent, de mai usor, de mai “alaturi”, poate transforma intreaga viata a celui care ingrijeste. Situatia se complica atunci cand exista un sot/sotie si/sau copii. Daca nu exista un sens comun al intregii familii, legaturile se pot deteriora rapid. Demisia din relatie este inevitabila. Si aceasta pentru ca, orice alta activitate in afara ingijirii, este invaluita in oboseala, anxietate, vinovatie, sentimentele de teama, de abandon, de parasire incoltind repede si dezvoltandu-se sinuos, ca o liana sufocanta. Pentru unii devine singura preocupare, bolnavul si ingrijirea lui transformandu-se in scop al vietii. Cu cat perioada este mai lunga, poate paradoxal dar, cu atat comunicarea este mai buna si atasamentul mai strans, chiar daca deteriorarea pacientului creste.

Daca initial dileme legate de (ne)putinta de a pune sau schimba scutecele de unica folosinta, de a aplica o microclisma par de netrecut, ulterior relatia se transforma intr-una mama-copil. Apar diminutive, intrari in jocul delirant al pacientului cu idenficarea solutiei sau a raspunsului potrivit astfel incat acesta sa se linisteasca, chiar daca unele cuvinte sunt de nedescifrat, iar povestea nu are legatura decat cu realitatea bolnavului. Uneori, mintea te salveaza de propria innebunire si genereaza impresia ca acesta se va putea face bine, ca este doar o stare temporara. Minciuna pare hranitoare pentru amandoi, insa pierderea legaturii bolnavului cu realitatea este singura “salvare” pentru amandoi.

Dorinta de a-l vedea sanatos si asa cum exista in amintiri, intra in conflict cu dorinta ca pacientul sa nu sufere. Este o lupta interioara acerba in care sunt antrenate aparari de care nimeni nu credea ca este in stare. Explicatiile medicale sunt necesare, dar nu suficiente. La un moment dat ramane doar o ridicare din umeri reprezentand neputinta maxima a solutiilor umane. Raman doar credinta, speranta, apelul la Dumnezeu. Divinitatea este explicatia ultima si suprema a inexplicabilului, a necunoscutului si modalitatea de calmare a tristetii, a anxietatii. Ploaia devine binefacatoare, iarna cu toate incovetientele ei permite revelatii dadatoare de echilibru emotional, primavara capricioasa este doar o succesiune de stari. Bucuria de a trai, de a te bucura de fiecare intamplare si element din jur capata noi valente. Fiecare dintre cei implicati in aceasta relatie este singur cu suferinta lui…cu neputinta…cu durerea…cu frica lui….Prietenii pot fi alaturi (si este multa nevoie de sustinerea lor pe toata perioada), dar nu pot lua locul nimanui. Oboseala fizica, psihica este epuizanta pe masura ce trece timpul, concomitent cu inzestrarea cu o rezistenta incredibila si inexplicabila.  Lipsa de somn se suprapune peste teama de a nu adormi si de a nu fi alaturi, de a nu fi prezent langa bolnav atunci cand are nevoie. Auzul se rafineaza, fiind discriminata de la distanta semnificatia vaietului in functie de intensitate, de inflexiuni si de   tonalitate, chiar si in timpul somnului. Bolnavul se transforma si el intr-un copil mic, manipulator, invatand sa-l convinga pe cel care il ingrijeste sa vina la el in acel moment, folosind anumite cuvinte, anumite tonuri.

Boala devine ca o tara straina. Desi sunt cunoscute date si informatii, nu se stie de fapt nimic. Trezeste curiozitate, intriga, sperie… Inaintarea printre simptome si emotii este plina de curaj si de durere. O durere fizica si psihica. Mintea analizeaza, compara, cauta explicatii si solutii, in timp ce respiratia spune ca paralizia emotionala avanseaza ratpid. Credintele sunt rasturnate prin intrebari ce vin de-a valma si de neoprit, preieteni care nu inteleg si nu pot ramane alaturi pentru ca sunt atinsi in mod inconstient de o teama, de o relatie si de o stare de necontinut, de neconceput, de nevorbit pentru ei…. Neputinta atinge cote maxime in finalul legaturii, cand nu mai ramane decat (supra)vegherea zi si noapte, plina de neprevazut si incertitudine sau de schimbari bruste in starea bolnavului, plina de lacrimi.

Care este sensul vietii? Care este sensul suferintei? Exista un sens?

Cand “obiectul muncii” a disparut, golul ramas naste prabusire. Ameteala mintii care nu isi mai gaseste rutina zilnica, linistea, lipsa rostului anterior, utilitatea de ieri investita cu puterea de a face bine si de a fi bun si astazi evaporata, toate au nevoie de un travaliu al pierderii si al tristetii. Golul ramas naste prabusirea in neputinta exprimarii furiei, o furie de neacceptat in termeni nevrotici, o furie de nerezolvat in termenii apararilor Eu-lui. Golul ramas naste prabusirea in depresie. O depresie care nu vorbeste, care se instaleaza pe tacute, anesteziind treptat. O depresie care incearca sa repare piederea obiectului atasamenului anterior. O depresie care uneori are nevoie de o interventie de specialitate pentru a fi vindecata. Alte ori, recunoasterea, exprimarea emotiilor, iertarea de sine si a celuilalt pierdut apar si salveaza de la agravarea si complicarea starii depresive.

Care este sensul vietii? Care este sensul suferintei? Exista un sens?

Raspunsurile sunt in toate celelalte relatii anetrioare si actuale de atasament. Sunt unice…sunt personale… sunt in rearanjarea emotiilor, credintelor, valorilor interioare, relatiilor  dupa fiecare pierdere traita, dupa fiecare rana pansata, dupa fiecare trauma inchisa, dupa fiecare magie (re)descoperita.