Raluca Hurduc

Sunt multe lucruri intre noi, care s-ar vrea spuse, care s-ar vrea auzite. Pe multe le simtim, dar nu le putem pune in cuvinte: din nepricepere, din rusine, din teama… Sunt multe sentimentele pe care mamele le-ar vrea marturisite, dar nu gasesc timpul sau poate urechea dornica sa le perceapa. De aceea, mi-am imaginat un monolog, pe care stiu ca multe mame din jurul meu ar vrea sa il poata rosti la un moment dat:

Dragul meu fiu,

De multe ori, imi este mult mai usor sa scriu decat sa vorbesc. De aceea as vrea sa iti scriu aici ce nu am indraznit sa iti spun niciodata, pentru ca nu am indraznit sa recunosc fata de mine.

Mi-a fost foarte greu sa iti fac loc in viata mea. In zilele si noptile in care trupul meu avea doua inimi si purta doua suflete, in care ma gandeam la tine si te visam, nu stiam ca va fi atat de greu si atat de minunat sa fiu mama. Te asteptam si te doream dintotdeauna, dar ma temeam de tine si de venirea ta, si ma simteam vinovata, ingrozitor de vinovata.

Ma intrebam cu spaima si cu incantare cum se va schimba viata noastra, a mea si a tatalui tau, prin venirea ta. Imi doream atunci sa fiu o mama perfecta, o sotie perfecta si o fiica de care parintii mei, deveniti bunici, sa fie inca o data mandri. Ma gandeam mereu ce sa fac, cand si cum sa fac, pentru a nu fi nici prea mult, nici prea putin – cum te voi creste, cum iti voi da incredere sa faci primii pasi spre viata.

Mi-a fost greu la inceput, incredibil de greu sa te alaptez, sa iti inteleg plansul, sa iti calmez toate spaimele si sa te adorm. Apoi mi-a fost greu sa depasesc faza aceea simbiotica, sa te intarc si sa ma intorc la serviciu… Intr-un mod de neinteles pentru mine, imi doream sa fiu si eu si tu in acelasi timp, sa iti indeplinesc orice dorinta, ca sa nu suferi de nimic. Dar voiam mai presus de toate sa fiu eu insami din nou, femeia care nu era inca mama.  Imi era dor de viata mea de dinainte, de prietenii mei, de iubitul meu, care nu era inca tatal tau. Si iar ma simteam vinovata.

Incetul cu incetul, am incercat sa te pregatesc sa fii independent, sa iti permit sa fii singur, sa te fac sa vezi si sa intelegi ca lumea este un loc sigur, in care te poti aventura plin de bucurie, pentru ca mama si tata vor fi mereu aproape, cat sa iti dea curaj. In felul acesta, te-am ajutat sa te maturizezi emotional. Pentru o trecere lina de la dependenta spre independenta, a fost nevoie sa invat sa iti permit sa ai o existenta proprie, sa recunosc faptul ca esti o persoana. Dar in acelasi timp imi doream sa te pastrez langa mine cat mai mult timp, mi se parea ca e prea devreme sa pleci de langa mine si ca e ingrozitor de nedrept sa ma parasesti in felul asta, fie doar si plecand in prima ta tabara, prima vacanta fara mine. Apoi, cand mi-ai facut cunostinta cu prima ta iubita, aproape ca mi s-a prabusit lumea.

Ma uit in urma si imi spun ca probabil cel mai greu mi-a fost sa imi recunosc si sa imi accept ambivalenta fata de tine. Mi-a fost greu sa invat sa te iubesc asa cum esti, in fiecare etapa a vietii tale si sa renunt la posesivitatea mea. Sa te las sa fii o persoana separata de mine si intreaga, un om adevarat. Daca am facut bine, daca procedez in continuare suficient de bine cu tine, pentru a te ajuta sa te dezvolti armonios si fericit, sa vezi lucrurile frumoase si benefice din existenta noastra, pentru a-ti arata ca am incredere in tine pentru ca stiu ca ceea ce am sadit in sufletul tau reprezinta o baza solida – sunt intrebari pe care mi le pun fara incetare, in efortul si dorinta mea de a fi o mama suficient de buna. Si, desi uneori imi este tare greu, incerc sa te las sa te desprinzi inca putin in fiecare zi.

 …Uneori, de oboseala, de stresul vietii moderne sau pur si simplu din comoditate, nu mai putem decat sa ne admonestam copiii; alteori, preferam pur si simplu sa ii mangaiem si sa il simtim culcusiti langa noi in momentele, din ce in ce mai rare pe masura ce ei cresc, in care se refugiaza in bratele noastre. Dar in viata noastra este nevoie si de cuvinte; cuvinte pe care sa le rostim si care sa fie auzite si intelese.