Autor: Psih. Monica Geana

“In mare parte, stiu ca-s gresita si ca, pur si simplu traiesc gresit. Nu cum trebuie, nu unde trebuie, nu cu cine trebuie.” spunea cineva. E o voce acuzatoare, intoleranta, ce nu admite discutii sau compromisuri.

E vocea proprie si vocea altora cu opinii si convingeri despre cum ar trebui sa-si traiasca ea viata, ce cariera, ce relatie, ce fel de persoana ar trebui sa fie.

In secret, sau mai degraba nu, le da dreptate. Si forta sa de a spune ‘Eu sunt asa si vreau asta pentru mine!’ se disemineaza in batalii nesfarsite intre ceea este si ceea ce poate face pentru sine si proiectele, asteptarile si nevoile altora, asumate ca deziderate personale.

In acest context, singura intrebare valida este: cum imi voi recupera dorinta de a trai, asertivitatea, capacitatea de a da sens propriei vieti, placerea simpla de a face si de a fi?

Raspunsul este inselator de simplu: o poate face in felul, ritmul si timpul sau propriu.

In mod paradoxal, cei mai multi dintre noi ajung sa ceara ajutor cand incep sa se indoiasca ca se pot ajuta si pot fi ajutati. Exista, asadar, o speranta, tenace dar uneori atat de slaba ca lumina unei singure stele in cea mai neagra dintre nopti. E o situatie critica, de vulnerabilitate, pentru ca multe lucruri sunt in joc. Si da, astazi a devenit mai putin rusinos si reprobabil sa mergi la psiholog, dar asta nu inseamna ca-i mai usor.

Pentru ca multe vor depinde de felul in care va raspunde cel caruia ii vei cere ajutorul. Acesta are o sarcina dificila pentru ca va trebui sa intelega multe lucruri inca de la prima intalnire, nu atat din cele pe care i le poti spune, cat mai degraba din cele pe care nu i le poti spune inca sau pe care inca nu le stii despre tine. Nu este o pretentie, este o nevoie sufleteasca vitala, tocmai pentru ca traiesti suferinta tacuta sau asurzitoare de a nu fi si de a nu fi fost inteles.

Revenind la acel cum pot sa imi recuperez propria forta, propriul loc in lume:  sigur ca nu exista retete pentru succes, viata noastra sufleteasca nu se supune legilor matematicii, nu venim pe lume cu instructiuni de folosire si nu suntem carti de bucate. Ar fi ingrozitor daca am fi. Si oricat de multe metode terapeutice au fost gandite de-a lungul istoriei psihologiei, oricat de diferite ar fi ele, exista un consens: contactul uman este terapeutic, respectarea reciproca a contractului de lucru este terapeutica, increderea, intimitatea emotionala, sunt terapeutice. Acestea sunt bazele unui drum personal de recuperare de sine. Detaliile sunt specifice, bazele sunt aceleasi.

De multe ori insa, ceea ce este terapeutic nu e de la sine inteles, nu se instaleaza ca prin minune de la prima intalnire si chiar daca pare asa, vor exista de-a lungul timpului destule ocazii de a revizui si testa aceste premise. Si este firesc, pentru ca daca am putea pastra intacta in timp convingerea ca celalalt este de incredere si ne poate ajuta, am avea mai putina nevoie de ajutor, sau ar fi mai degraba dorinta decat nevoie.

Se mai poate spune inca ceva despre un drum personal de recuperare de sine : acesta este un drum al transformarii, dinspre nevoie si neajutorare, inspre dorinta de a fi ajutat, catre placerea de a fi de ajutor, de a contribui la bunastarea proprie si a altora.

Exista o intrebare recurenta,  o nevoie legitima de a sti cat dureaza terapia? Propun o alta intrebare: ce vrea sa stie cel care cere acesta lamurire, evident dincolo de un raspuns care sa ii satisfaca nevoi pragmatice: pe ce perioada ma angajez, in special financiar? Sugerez ca raspunsul terapeutului, mai ales daca nu este precis, 6 sedinte, 3 luni sau 6 sau un an etc. va trezi anxietati sau suspiciuni.

Sigur ca evolutia si durata unui tratament, oricarui tratament de altfel, nu poate fi prezisa cu exactitate si cei doi se pot angaja sa lucreze impreuna pentru o perioada si sa revizuiasca acest angajament ulterior si de comun acord. Si atunci de ce anxietate si suspiciune? Pentru ca sunt firesti in fata unui raspuns care nu reasigura, care nu garanteaza fara dubiu ameliorarea unei suferinte, care nu ofera o securizare imediata. Cartile de self-help si chiar unele metode terapeutice, mizeaza pe aceasta nevoie fireasca si din pacate nu ezita sa o satisfaca, desi ramane intrebarea, ce mai ofera ele in afara acestei linistiri de moment?

Terapeutul este capabil sa tolereze anxietatea si suspiciunea celui pe care il ajuta, cand ii intelege si recunoaste firescul, felul in care aceste sentimente sunt determinate de situatia prezenta si de istoria de viata a celui aflat in suferinta. Abia aceasta competenta este terapeutica si cu adevarat asiguratoare.

In cele din urma, parte integranta din ceea ce numim bunastare emotionala rezida in aceasta capacitate de a tolera multele, marile necunoscute ale felului in care va evolua o relatie sau viata insasi. Iar achizitia si dezvoltarea acestei capacitati este, de asemenea, parte din ceea ce numim un demers terapeutic reusit.