Corneliu Irimia

«Imi doresc sa ma eliberez de anxietatile mele», «as vrea sa nu mai cunosc durerea insomniilor care au deja 2 ani», «as vrea sa ma cunosc mai bine, nu mai stiu cine sunt», «imi doresc un echilibru, as vrea sa ma eliberez de amintirea mamei care, desi este atat de departe de mine, nu ma lasa sa traiesc libera» sunt doar cateva exemple ale motivelor care ne pot face sa cerem insotirea / sprijinul unui consilier in psihologie sau a unui terapeut. Aceste cereri clar formulate sunt fundamentul pentru succesul in relatia terapeutica, pentru instalarea unei aliante de lucru indispensabile pentru progres. Doar cei animati de o suferinta se angajeaza, se pare, in demersul, nu intotdeauna usor, al cautarii si regasirii de sine.

Cei mai multi dintre noi ne dorim sa ne schimbam rapid, fara sa ne implicam afectiv prea mult. Ne dorim o tehnica scurta chiar daca dureroasa, o chirurgie psihologica salvatoare prin care simptomul, neajunsul, suferinta sa fie indepartate pentru a putea relua viata dinainte. «Puneti-mi intrebari, eu va raspund si o sa imi notez apoi solutiile pe care o sa mi le dati!» isi doreste o doamna. Am cautat o modalitate de a–i spune ca, pentru a schimba o parte din noi, este nevoie de o schimbare mai profunda, o cunoastere de sine care cere timp si o intensa implicare. Aceasta ne va ajuta sa luam deciziile importante in cunostinta de cauza si nu manati de impulsuri care ne iau prin surprindere, pe care apoi sa le regretam deoarece platim prea dur pentru ele.

La inceputul demersului terapeutic ii oferim celui care ne cere ajutorul o libertate de exprimare pe care, de multe ori, nu si-a mai permis-o de mult: «va rog sa vorbiti cat mai liber despre gandurile dumneavoastra, despre ce simtiti, incercati sa nu va impiedicati sa va exprimati cat mai  liber, chiar daca ce spuneti poate parea stanjenitor, interzis, violent, de nespus, rusinos». Aceasta libertate oferita este o usurare pentru unii din noi, dar pentru altii se transforma intr-o povara. Asa cum unii copii deseneaza cu usurinta pe o foaie de hartie obisnuita, dar sunt inhibati in fata unei coli mari si nu pot sa deseneze nimic, la fel spatiul psihic simbolic, oferit in cabinetul psihologului, poate angoasa prin ceea ce are el  necunoscut, potential periculos. Libertatea interioara inseamna a lasa fraiele din mana, a renunta la control, a lasa deschise ecluzele interioare. «Si daca nu le mai pot inchide la loc?, daca, odata pornit, nu ma mai pot opri?». Aceasta eliberare interioara inseamna a lua contact cu lucruri stiute dar mai ales lasa loc surprizei intalnirii cu parti din noi, pe care nu le cunoastem, pe care le recuzam si pe care le ascundeam de ceilalti ca pe niste rani rusinoase – «vad ca  ma ascund pe mine de mine!» imi spunea cineva.

Aceasta libertate interioara este propusa ca un mod de a lupta impotriva unui trecut care a dus la prea multe limitari. Cel care se supune demersului terapeutic este aliatul psihologului, dar totul nu este atat de usor pe cat pare. Rusinea, teama, vulnerabilitatea construiesc din nou, in chiar cadrul terapeutic, noi ziduri pentru a apara un eu ce se simte fragil, un eu care nu vrea sa ia contact cu ceea ce vine din afara (si mai ales dinauntru) si care este peceput ca insuportabil. Cel care, la inceput, a cerut imperios o schimbare se opune acum impunand un regim totalitar in spatiul sau psihic, acelasi care i-a adus in trecut suferinta. «Nu pot sa vorbesc despre asta, este prea greu, niciodata! Sau, ma rog, nu acum!», «La ce bun, nimic nu mai poate fi schimbat!». Ba da,  raportul nostru cu o trauma din trecut se poate schimba, putem deveni mai puternici decat ceea ce a fost, putem avea un eu mai puternic decat anxietatea ce vrea sa ne copleseasca.

Ce avem de ascuns in fata celorlalti si de ce? Vrem sa ascundem ce ne-au facut ceilalti, ca si cum am fi noi cei vinovati. Vrem sa ne ascundem dorintele pentru ca am interiorizat interdictiile altora care ne pun calus. Nu vrem ca psihologul sa ne presimta agresivitatea interioara, ca sa nu fim «copii rai». In spatele mastilor stam chirciti asteptand un moment sau un prieten caruia sa ii spunem, momente sau prieteni care nu vin, poate, niciodata.  O sa ne pastram oare ranile toata viata? Ce raspuns gasim la aceasta intrebare fundamentala?

Putem face un mic exercitiu mental. Putem scrie o lista cu raspunsuri la intrebarea: ce nu am spune nimanui, niciodata, nici celui mai apropiat partener? In jurul fiecarei fraze pe care o vom scrie la acest capitol putem fi siguri ca am construit ziduri, metereze, armuri ce ne solicita o enorma energie: «numai de nu s-ar afla!».

Ce s-ar intampla daca s-ar afla? Si aici am putea construi o lista lunga. Rusinea ne-ar inrosi obrajii, dispretul potential al celorlalti ne-ar albi la fata. Imaginea mea de sine ar fi zdrentuita, incat ar trebui sa ma ascund in cotloane ale uitarii si ar trebui sa evit zile intregi oglinzile. Cu cat echilibrul interior este mai inflexibil, cu atat voi tarai prin viata vinovatii (auto-amplificate) mai mari.

«Dar daca as putea vorbi cuiva de incredere ce eliberare ar fi! Ba nu, nu voi spune, nu ma pot lupta cu rusinea, cu riscul de a-l pierde pe celalalt, cu riscul de a ma arata plapand, deci inferior, prada usoara manipularilor celorlalti care ar putea profita de confesiunile mele. Exista oare oameni care stiu sa ma asculte, care sa nu imi sublinieze nesigurantele, care sa nu imi aduca regrete ulterioare?

Putem apela la un psiholog de incredere, la un specialist in ale schimbarii, la un om care ne poate accepta angoasele. A vorbi, a pune in imagini, a realiza – insotit de catre cineva – un drum interior poate duce la o eliberare a energiilor pe care le utilizam inainte doar pentru a ne ascunde cat mai bine. Ne putem regasi un echilibru la un alt nivel, un echilibru mai flexibil se poate reinstaura.