Florica Lazaroiu
Iertarea exercita o anumita fascinatie asupra noastra, suscitand un amestec de enigmatic dar si de familiaritate, parand facila dar si dificila (uneori imposibila). Ea este o capacitate si un proces psihologic si, in acelasi timp, o valoare morala si religioasa inalta. Am putea adauga manifestarea ei intrapsihica si interpersonala, problema caracterului innascut si/sau dobandit, problema naturii constiente/inconstiente si probabil am putea continua enumerarea aspectelor ei, unele aparent contradictorii si ireconciliabile.
In acest context, al numeroaselor fatete pe care le poate avea iertarea, cred ca se poate inscrie si intrebarea: “Este cererea de iertare din partea agresorului, terapeutica, pentru victima?”
Complexitatea fenomenului ne obliga sa ne indreptam atentia, chiar daca foarte pe scurt, catre alte intrebari si probleme legate de iertare:
Ce este iertarea?
Preferam perspectiva in care iertarea apare ca urmare a unei nevoi de reparatii interne, psihologice (fara ca cei doi termeni sa fie sinonimi), ea fiind privitaca un posibil rezultat al durerii si doliului dupa o pierdere.
Pe cine avem nevoie sa iertam?
Pe cel care este (pe care-l consideram) responsabil de un act care ne-a produs un prejudiciu, o leziune sau pierdere: pe ceilalti sau pe noi insine, alteori si pe noi si pe ceilalti, sau pe noi in relatie cu ceilalti… De cele mai multe ori acest lucru nu ne este clar decat in cadrul unei psihoterapii.
Ce este de iertat?
Care sa fie continutul iertarii?
Acte (reale sau fantasmatice), care au drept consecinta producerea de leziuni/pierderi, de diverse naturi si grade de severitate, si care provoaca suferinta de diverse intensitati, de la mici neplaceri la dureri insuportabile. Mare parte din viata se petrece intre inevitabile erori, incalcari zilnice si, la cealalta extrema, tortura in masa sau omorarea a milioane de oameni.
De ce avem nevoie sa iertam?
Ca sa ne putem continua viata, cunoscand faptul ca lumea poate fi si buna si rea in acelasi timp, ca exista iubire si ura in (si pentru) una si aceeasi persoana, ca exista creatie si distrugere.
Trauma ne ia increderea in existenta unei lumi si vieti stabile, ordonata si plina de sens. Ne da in schimb cunoastere. Trauma este o forma de cunoastere. Este cunoasterea, neasteptata si extrem de brutala, a unei realitati greu de acceptat, aceea ca fiinta umana e vulnerabila, fragila, usor destructibila, finita.
Cand e vorba de iertare, suntem tentati sa ne gandim mai degraba la capacitatea de a ierta decat la capacitatea de a cere iertare. Pare ca ne asteptam ca ceilalti sa isi recunoasca o vina oarecare (reala sau imaginara) si mai putin sa ne vedem in pozitia de a cere noi iertare (in mod autentic) pentru ceva ce am comis, cu voie sau fara voie, dar care a adus leziuni cuiva. Ne confruntam mai usor cu pierderea decat cu vinovatia? Ne este mai usor sa ne identificam cu victima decat cu agresorul?
Daca da, o explicatie posibila ar fi ca depinzand de parinti in copilarie, ne-am simtit de multe ori neputinciosi in fata frustrarilor, neglijarii, abandonului sau abuzarii – fantasmata sau reala – din partea lor si nefacand fata angoasei si resentimentelor (ura, invidie), ne-am aparat prin a-i transforma in persecutori-princeps iar pentru noi am rezervat rolul de victima, rol ce ne permite jucarea unui narcisism moral, caci «victima are totdeauna sange albastru».
In cele ce urmeaza accentul cade pe faptul de a cere iertare si pe potentialul terapeutic al cererii de iertare, intr-un context interpersonal, explicit.
Uneori cererea de iertare nu numai ca nu pare sa aiba efect terapeutic dar ea amplifica suferinta, putand fi perceputa ca redeschiderea unei rani sau ca o noua agresiune (ofensa), o povara suplimentara. In limbaj popular exista expresii ca “A pune sare pe rana” sau “A invarti cutitul in rana” care trimit la circumstante agravante. De exemplu, atunci cand solicitarea iertarii este facuta in mod formal sau inautentic (conveniente sociale, presiuni din exterior, pentru a evita pedeapsa) sau defectuos (cu superioritate, cu aroganta sau intr-un mod atat de defensiv-agresiv incat sfarseste prin a plasa victimei responsabilitatea actului traumatizant – “Te rog sa ma ierti, dar tu m-ai provocat!”).
Chiar daca este autentica, cererea de iertare poate fi extrem de solicitanta pentru victima, mai ales daca aceasta nu este pregatita sa o primeasca. In unele cazuri, angoasa victimei poate fi atat de puternica incat ea este coplesita daca in constiinta sa ar apare un detaliu legat de trauma suferita ori de persoana care a cauzat-o.
Cum ne putem imagina scena in care victima ar sta, din nou, in fata agresorului, fiind nevoita sa suporte si o solicitare de iertare din partea acestuia?
Daca victima tinde sa se auto-invinovateasca pentru cele intamplate, se mai incarca si cu povara morala a unei iertari pe care nu e capabila sa o ofere.
Cererea de iertare poate fi resimtita ca o presiune pentru a renunta prematur la resentimentul sau, aceasta fiind echivalent cu o deposedare de un drept, cu o noua efractie. Cu atat mai dureros poate fi daca subiectul se afla intr-o perioada in care se agata de dorinta de razbunare pentru a supravietui, cererea de iertare putand fi vazuta ca o tentativa de pradare a ultimului lucru ce mai dadea un sens vietii sale…
Alteori, pur si simplu, cererea de iertare are efect terapeutic mai degraba pentru ofensator-agresor (in anumite cazuri, pentru urmasii acestuia, care au preluat asupra lor sentimentul de vina).
Unul din factorii posibil implicati in aprecierea potentialului reparator al cererii de iertare ar fi intensitatea traumei. Fiecare dintre noi avem o scala subiectiva dupa care masuram ce este «iertabil» si ce nu. Dincolo de asta, exista acte pe care majoritatea oamenilor le considera de neiertat.
Pentru anumite acte ofensatoare/agresive, o cerere de iertare, venita la momentul potrivit si intr-un mod serios, ne poate diminua suferinta si ajuta sa trecem mai usor printr-un proces de reparare.
Este insa greu de imaginat ca efectul unor traume severe, ca de exemplu crime savarsite cu bestialitate, ar putea fi ameliorat de solicitarea iertarii din partea atacatorului.
Un alt factor de discutat ar fi gradul de intentionalitate al faptei. La o prima vedere pare ca este mai usor sa iertam acte lezante comise involuntar si in consecinta, sa acceptam cererea de iertare, aceasta putand aduce o oarecare ameliorare a suferintei. Chiar si cand este vorba de traumatisme severe pare ca este o diferenta intre situatia in care autorul este implicat printr-un concurs nefavorabil de imprejurari, decat prin intentie; De exemplu, un accident pare oricum mai usor de iertat decat o crima facuta cu sange rece si cu premeditare. In cazul accidentului, cererea de iertare insotita de un proces de cainta-ispasire de pedepsa si facuta la un moment oportun, ar putea aduce o minima reparatie victimei (rudelor sale), in vreme ce in cazul premeditarii, cererea de iertare ar echivala cu adaugarea unei lovituri de un sadism feroce.
O alta dimensiune pentru aprecierea daca cererea de iertare poate aduce reparatie victimei, o putem gasi in caracteristicile celor doi membri ai “cuplului traumei” si in capacitatea lor de cooperare:
Capacitatea victimei de doliu si reparatie.
Conceptul de reparatie, pe care i-l datoram lui Melanie Klein, este important in intelegerea iertarii.
Cum trauma a cauzat o pierdere a unei parti importante din self (in cazuri grave lumea interna se prabuseste) pentru reparatia acestuia este necesar un travaliu de doliu. Putem considera iertarea ca rezultatul unui doliu reusit. Nu un rezultat obligatoriu, dar unul posibil.
Capacitatea agresorului de remuscare si efortul de indreptare (travaliul caintei).
Pasii care trebuie stabatuti de agresor, pentru ca iertarea sa fie posibila pot fi :
1. Agresorul constientizeaza fapta si intelege de ce aceasta a fost atat de lezanta pentru victima.
2. Exprima remuscare si regret fata de victima si fata de apropiatii acesteia. (Exprimarea remuscarii si regretului fata de familia victimei este importanta mai ales cand victima nu mai poate lua la cunostinta despre aceste sentimente ale agresorului – de exemplu daca victima a murit, indiferent daca a fost omorata sau nu de agresor).
3. Aduce compensatie victimei si familiei acesteia, atunci cand este posibil si oportun. Compensatiile sunt potrivite doar daca victima si familia acesteia sunt de acord cu inlocuirea.
4. Isi schimba modul de viata, in viitor demonstrand ca a devenit o persoana diferita. O persoana care a omorat pe cineva, beat fiind cand a condus, poate sa se lase de baut sau sa intre intr-un program de dezalcoolizare. Cainta este considerata completa atunci cand exista posibilitati de a repeta agresiunea dar agresorul se infraneaza de la aceasta.
Cooperarea dintre victima si ofensator
Iertarea este un pas in doi, ea sustine o relatia speciala care se creeaza intre cele doua parti ale traumei. Iertarea cere ca o anumita persoana sa coopereze: ofensatorul are nevoie de victima sa, iar victima de ofensatorul sau. Exista o dependenta mutuala, in mod distinctiv amara, prin felul in care ii leaga pe cei doi unul de celalalt.
In concluzie, iertarea poate face diferenta in modul in care o persoana traumatizata invata sa lase in trecut, trecutul care ii bantuie prezentul. Cu toate acestea, iertarea nu este, intotdeauna, posibila si nici de dorit, oricat de hiperbolizata ar fi imaginea iertarii din unele puncte de vedere, (cum ar fi cel religios sau ca aspiratie a oamenilor la eliberare si integritate deplina, la castigarea pacii interioare, poate intr-o aparare de tip maniacal sau datorita idealizarii). Se admite si ideea ca daca nu poate sau nu doreste, victima nu este obligata sa ofere iertarea si ca exista alternative satisfacatoare.
Cat despre cererea de iertare, aceasta nu este in mod necesar reparatorie pentru victima, in anumite situatii putand avea chiar efect nociv, de agravare a leziunii. Efectul terapeutic (sau nociv) al cererii de iertare poate depinde de mai multi factori, ca si de combinatiile complexe si subtile dintre acestia: intensitatea traumei, caracterul intentional al actului ofensator/agresiv, capacitatea de iertare a victimei, remuscare si efort de indreptare din partea agresorului, potrivirea celor doua travalii – cooperarea intre parti.