Monica Geana

Suntem cuvinte, cuvinte mostenite, istorii sau istorisiri. Suntem gandurile mamei din momentul in care devine constienta ca ne poarta in pantec, toate trairile, sperantele, asteptarile ei, spuse, dar mai ales nespuse. Suntem numiti si numele noastre au istoria lor particulara. Suntem Alexandru pentru ca a existat un Alexandru Macedon sau doar pentru ca asa se numea si bunicul. Suntem si Popescu pentru ca am luat numele tatalui sau poate al mamei. Devenim Alexandru Popescu si suntem deja, la cateva zile de viata, o fiinta cu o indelungata istorie. Sunt aspecte ce tin de identitatea noastra, de legaturile noastre cu cei in mijlocul carora ne-am nascut si datorita carora am devenit persoane. Ei ne numesc si ne inscriu in umanitate, in ordinea sociala, in traditia si cultura din care fac parte.

Masura in care ni se va vorbi despre toate aceste lucruri, aparent fara importanta, masura in care ni se va spune adevarul, asa cum il stie si il poate spune cineva, este masura in care a apartine capata sens.

Cuvintele, iata, fac multe achizitii posibile si tot ele, nespuse, ascunse, tainuite si dosite ne incarca de frici nelamurite, spaime difuze, blocaje, disperari, nu arareori afectiuni somatice, etc.

Ne prabusim sub greutatea cuvintelor, spunea cineva. A tuturor gandurilor ce nu-si gasesc cuvinte, as adauga. A tuturor cuvintelor ce isi cauta un glas, dar n-au gasit inca urechea care sa le asculte, mintea care sa le gandeasca, fiinta care, ascultandu-le, nu se razbuna si nu dispare. A nu putea comunica presupune, nu atat o lipsa a cuvintelor, cat mai ales o lipsa a cuvintelor potrivite. Cele capabile sa articuleze ganduri si trairi. Un blocaj des evocat in forma “nu stiu ce simt” da cont de trairi contradictorii ce se anuleaza reciproc si nu pot deveni constiente, trairi de negandit.

Uneori insa nu avem nevoie de cuvinte. Comunicarea este posibila in tacere, ca in primele luni de viata ale bebelusului purtat in brate de mama lui. Un observator ar putea spune ca cei doi impartasesc o taina, un mod secret de a comunica, si nu greseste daca ne gandim cat de complexa este aceasta prima relatie, acest prim mod de a fi viu impreuna.

In doi, fara cuvinte sunt uneori si indragostitii, ce se pot privi si plimba de mana in tacere. Si ei par a avea o taina si o tihna, e o liniste in doi care nu da, dar nici nu cere nimic celuilalt.

De altfel, un act sexual satisfacator are ca efect notabil o stare speciala a partenerilor de a fi singuri si totusi impreuna, fara cuvinte, fara spaime, fara griji, fiecare mai bogat pentru sine si pentru celalalt.

Alteori cuvintele devin utile cand nu dorim sau nu putem comunica. Vorbim, vorbim cu nemiluita, despre orice, despre noi, dar mai ales despre altii, toti cei cu care suntem in relatie, despre lucruri cotidiene sau despre serviciu. Vorbim mult ca pentru a scapa de-o tensiune, vorbim si nu asteptam raspunsuri, chiar daca le cerem cu insistenta. Uneori atat persoana, cat si interlocutorul, vor sesiza ca nu s-a comunicat, de fapt, nimic. Si raspunsul va fi si el o comunicare goala de continut. Cuvintele, iata, sunt folosite pentru a ascunde si a proteja ceea ce nu poate fi inca spus.

Cuvantul face parte din ordinea realitatii impartasite, ne inscrie pe fiecare in parte in ceea ce numim uman. Pare paradoxal ca, la inceputul vietii, pentru a accede la cuvant avem nevoie de o comunicare fara cuvinte, in relatia timpurie cu mama, dar acest paradox isi pastreaza toata validitatea.