Corneliu Irimia

Ne propunem sa intram in labirintul personal al fricii de a fi parasit de partener, sa ne invingem teama si sa gandim despre frica de abandon. Facem astfel o scurta calatorie virtuala in speranta ca aceasta ne va ajuta sa parcurgem, apoi, labirintul real al temerilor date de relatia cu celalalt.

Putem trai momentele obisnuite ale vietii de zi cu zi si, la un moment dat, sa apara, pe neasteptate, de niciunde, frica de a ne pierde partenerul. Apar, astfel, brusc ideea, sentimentul, frica, certitudinea ca pierd ceea ce iubesc mai mult, pierd pe cel care face parte din fiinta mea, pe cel care este “ruda de suflet” cu mine.

Toata viata, in planul doi, nu foarte aproape de constiinta dar izbucnind uneori cu o forta neplacuta, putem fi insotiti de sentimentul ca o relatie apropiata se va rupe catastrofal, ca voi pierde iubirea si omul care imi da sau care imi primeste iubirea.

Se porneste, de obicei, de la o trauma din copilarie sau adolescenta – varsta la care nu ne putem apara eficient de ceea ce este trait ca insuportabil –, in urma careia ramanem cu credinta ca “atunci cand ai pe cineva, il vei pierde, intr-un fel sau altul”. Aceasta credinta iti poate da o suferinta surda, dar cvasipermanenta, de care trebuie sa te aperi consumand multa energie interioara. Ea poate deveni o constanta a functionarii psihicului si a corpului.

Fiind un sentiment neplacut, noi incercam sa il astupam, sa il facem sa taca, sa-l acoperim cu ceva zgomotos, vrem sa dam muzica vietii mai tare ca sa il facem sa dispara. Exista multe strategii pentru a nu intra in contact cu acest gand, cu aceasta “voce” din planul doi al gandirii obisnuite.

Apare, cu timpul, o repetitie neobisnuita, in care ne simtim impinsi sa reeditam scenarii neplacute. Suntem prada unui soi de adictie care isi cere obiectul mereu: “vreau abandon, vreau parasire” desi, pe de alta parte, este o mare suferinta sa ajungem sa gandim ca parasim sau suntem parasiti de cel pe care il iubim. Acest impuls este in noi dar, in acelasi timp, are ceva impersonal, isi cere drepturile, actioneaza fara sa ne intrebe. In mijlocul unei conversatii, in mijlocul unei activitati, apare gandul: “Si daca cel pe care il iubesc va pleca? Daca se va intampla ceva si eu va trebui sa plec de langa el? Sau daca se va imbolnavi, sau daca va muri? Sau daca nu o sa ma mai iubeasca?”

Ceea ce este foarte important de semnalat este faptul ca, daca celalalt nu face nimic pentru a ne parasi, noi suntem atat de impinsi de ideea abandonului incat ajungem sa il provocam chiar noi. Scena parasirii trebuie sa se repete. Ceva de necontrolat din noi pare sa vrea sa provoace acest scenariu cu orice pret. Eul constient se opune, resimte suferinta si incearca sa preia controlul asupra acestei puteri mortifere. De multe ori, reuseste doar sa ii dea o turnura nobila: daca tot este sa se repete scena parasirii, fie, o accept, dar poate de data asta destinul ii va da un final fericit, vom ramane impreuna, celalalt va spune: “Nu te voi parasi niciodata, nu iti fie teama!”.

Dar exista oare cuvinte sau fapte spuse de celalalt care sa vindece cu adevarat frica noastra atat de veche? Frica noastra poate fi vindecata de un altul sau doar de noi insine? Raspunsul este evident: doar o munca cu noi insine ne poate “vindeca”.

Si acum o intrebare importanta: Cum putem micsora impactul, asupra noastra insine, al acestei forte care distorsioneaza destine?

In primul rand ar trebui sa o constientizam, sa ii identificam manifestarile insidioase, sa ne clarificam modul in care actioneaza in noi, fara noi, sa ne dam seama cum ajungem, in relatii care functioneza bine dealtfel, in pofida vointei noastre, sa parasim (daca nu suntem noi parasiti de celalalt, mai intai).

Renuntam, astfel, sa ii acuzam pe el sau ea de esecul relatiei si vedem partea noastra, uneori esentiala in procesul rupturii. In acest punct, o relatie terapeutica poate fi de ajutor.

Aceasta constientizare ar trebui sa isi produca, treptat, efectele astfel incat, in relatiile cotidiene, concrete, cu ceilalti, atunci cand am o relatie functionala iar eu incep sa resimt teama de abandon, sa pot sa ma opun: “Stop, este doar un scenariu din trecut, este doar repetarea unei traume, regasesc aici momente vechi; toate relatiile mele, desi cu persoane foarte diferite, se termina, observ, in acelasi mod. Este ceva care imi apartine, dar care apartine trecutului. Aleg sa raman in aceasta relatie, sa nu provoc eu ruptura, frica prezenta nu este atat de prezenta pe cat pare. Ea este doar fantoma unei frici care a fost odata reala, dar acum este inconsistenta.”

Trecem printr-un travaliu de identificare a multiplelor fatete ale fricii care ne-a infestat, eventual, mai multe domenii ale vietii. De exemplu, teama de pierdere a celuilalt se poate repeta, paradoxal, si in relatia cu propriul corp. Celalalt este acum corpul nostru. Putem avea cu el o relatie de tip: “tu, corpul meu, doar nu vrei sa ma parasesti, doar nu vrei sa te imbolnavesti de ceva grav? Doar nu vrei sa mori?” Aceasta relatie se desfasoara si cu proprii copii. Orice gen de relatie intima ne poate provoca teama de pierdere.

Poate ca din aceasta cauza, unii oameni, aleg sa nu mai intre intr-o relatie intima de teama ca intra, de fapt, intr-un mecanism al esecului, mecanism  caruia, intuitiv, ii inteleg puterea dar pe care nu il identifica foarte clar. Si, atunci, mai bine nu mai incep o relatie daca ea se va termina doar cu suferinte. Puterea jocului vietii este, aici, mai mica decat puterea repetitiei suferintei.