Ciprian Pripoae

“Inability to tolerate empty space limits the amount of  space available”
W.R. Bion, Cogitations

Solicitat la un seminar de un grup de tineri preoti ce doreau sa afle cum pot face distinctia intre problemele ce pot fi rezolvate prin spovedanie si cele ce solicitatu asistenta psi(…), psihanalistul englez D. Winnicott a dat un raspuns pe cat de simplu pe atat de sintetic: cei ce va fac sa va simtiti plictisiti trebuie indrumati catre asistenta de specialitate.

O sa incercam in urmatoarele randuri sa clarificam aceasta definitie a unui indicator atat de accesibil si totusi atat de evaziv pentru starea de sanatate sau anormalitate mentala. Acest text se doreste a fi atat un avertisment adresat ingrijitorilor de copii, dar si o sugestie, celor ce se simt adesea plictisiti iar sesiunile de shopping, abuzul de substante sau de persoane par a nu mai da rezultatele scontate.

Fenomenul plictiselii ilustreaza, poate in modul cel mai banal, granita atat de fragila dintre “normal” si “patologic”.  Desi cu greu se poate vorbi despre o patologie a plictiselii, ea este adesea perceputa ca o experienta neplacuta de care incercam sa scapam. Ea face parte din categoria acelor stari psihice vagi, dar subtile, in spatele carora se pot regasi zbateri de-o viata. Daca starile trecatoare de plictiseala pot fi un indicator al binevenitei capacitati a copilului de a tolera singuratatea, ori a adultului de a se relaxa, starile pervazive, recurente de plictiseala sunt un indicator relevant al unei deficiente de organizare si functionare psihica.

Tradusa  intr-un limbaj psihologic, plictiseala inseamna lipsa de interes si motivatie pentru a face (sau a incepe) ceva, dificultati in concentrarea si mentinerea voluntara a atentiei. Studiile au aratat ca starea de plictiseala este consistent  asociata atat cu lipsa de performanta scolara a copiilor, cu tendinta catre abandon scolar, cat si cu tulburari de natura psihica, anxietatea ori depresia fiind cele mai frecvent mentionate. Fie ca vorbim de copii sau de adulti, plictiseala este asociata atat cu probleme de relationare si integrare, cat si de  performanta intr-un domeniu de activitate, ceea ce ne intoarce cu gandul la geniala definitie pe care Freud a dat-o sanatatii psihice: „capacitatea de a munci si de a iubi”.

Expresia „ma simt plictisit” ascunde de fapt o profunda ruptura intre Sine si celalalt, intre sine si lume, la modul cel mai tragic, o lipsa de viata, asa cum sugestiv o indica si expresia „a fi plictisit de moarte.” Intr-o perspectiva ontogenetica, plictiseala pare a-si trage radacinile dintr-o relatie copil-ingrijitor nu atat de buna pe cum si-ar fi dorit-o Winnicott.   Iar o relatie buna a fost si va fi mereu definita de un numar minim de calitati: prezenta, constanta, reflectare, responsivitate.  Lipsa ingrijitorului care sa mangaie ori sa priveasca, inabilitatea de a modula non-intruziv  trairile copilului, va conduce treptat la incapacitatea copilului de a introiecta, intr-o instanta interna, o prezenţă care sa stimuleze ori sa filtreze „satisfacator” experienta. Cunoscuta expresie asociata plictiselii, “de a avea mintea goala”, sentimentul coplesitor de goliciune face ca aproape indiferent de calitatile mediului, o profunda lipsa de sens sa domine viata individului. Winnicott a spus chiar: „retrageti stimulii si individul nu mai are viata.” Paradoxal, in plictiseala pare sa coexiste o asteptare si o cautare de ceva care sa stimuleze, un “a dori ceva” si “ a nu a dori nimic”. Mintea pare a fi suspendata intre doua optiuni deopotriva inaccesibile. O ezitare in fata a ceva ce trebuie sa vina, dar intarzie sa o faca. Plictiseala, ca ecran in fata urii de a nu fi avut acolo pe cineva ce a fost asteptat prea mult.

Daca in stop cardiac pacientul e dus la ATI si un defribilator incarcat electric ii poate reporni inima, in psihoterapie este mai complicat. Este nevoie de rabdarea pacientului  de a lasa un terapeut sa-l re-cunoasca pur si simplu. Cum? Daca adesea parintii hotaresc faptul ca viata copilului trebuie sa fie interesanta, iar copiii imperativ interesati de ceva, cadrul terapiei ofera pacientului timp si spatiu psihic de a descoperi ce il intereseaza cu adevarat, transformand astfel incapacitatea intr-o oportunitate.  Clientul isi poate regasi astfel identitatea si, mai ales, va putea sa fie ceea ce ii place lui.

Este nevoie de timp si speranta pentru a alege intre o madlena si o terapie.