Iuliana Lungu

Continuand incursiunea noastra de ascultare a sufletului, cu scop de identificare a nevoilor si suferintelor sale, ne vom sprijini de data aceasta pe relatia sufleteasca cu „a face”, „a ne juca”, „a crea” si „a munci”. Dupa cum am putut observa si in articolele precedente, mergand pe firul relatiei Eu-Mine, Eu-Celalalt, legatura sufletului cu „a face” presupune inainte de toate „a fi”, „a fi pur si simplu”, „a exista”.

Pentru a ne simti mai ancorati in demersul nostru, oricare ar fi acela, de „experienta culturala” sau de transmitere a acesteia, am putea porni chiar dinainte de „a fi”, anume de la starea de „lipsa de forma”. Vorbim despre o stare de „lipsa de forma” psihica, sufleteasca, proprie individului, „lipsa de forma” ce urmeaza a se autocrea sub blandetea, caldura si siguranta mediului de ingrijire, gasind astfel sansa de a se transforma in „a fi”, „a fi Eu”. Această stare de „lipsa de forma” si procesul transformarii sale, sunt posibile doar continute in procesul lin al ontogenezei, bazat pe o „existenta universala a formei”, filogenetica, arhetipala de data aceasta.

Astfel ca devenirea lui „ a fi Eu” se afla in stransa legatura cu aceasta sprijinire pe „a fi lipsit de forma”, „a fi viata”. D.W. Winnicott, in lucrarea sa Joc si realitate, trateaza starea de „a fi” ca pe un element feminin, in timp ce lui „a face”, „a actiona” ii atribuie o nuanta de element masculin, referindu-se la elemente masculine si feminine regasite totodata in barbati si femei. Exista o intreaga poetica in intalnirea celor doua elemente masculin-feminin, intalnire de care depinde insasi continuitatea vietii, a creatiei.

Nu putem trai „experienta culturala”, viata insasi, fara sa avem o legatura cu originarul elementelor masculin-feminin  pe care, uneori, avem iluzia ca stim sa-l localizam, iar alteori ne lasam plutind in existenta sa fara sa-l putem aseza intr-un anume timp uman. De aici incolo cred ca putem vorbi despre „a crea”, insa vom zabovi „in locul de odihna” dintre „a fi” si „a face”, pentru o mai buna claritate asupra actiunilor noastre, a alegerilor pe care le facem, a placerii sau neplacerii fata de „a face”, „a crea” si „a munci”.

Am vorbit despre importanta legaturii cu originarul arhetipal cultural si filogenetic, in procesul ontogenetic al devenirii individului, al starii de „a fi fara forma” cu scopul devenirii lui „a fi Eu”, diferentiat de celalalt. Fara incredere intr-un mediu bun, dependenta totala, atat de necesara, nu se poate manifesta in deplinatatea ei in primele zile ale vietii noastre, astfel incat sa sustina dezvoltarea psiho-afectiva a fiintei umane, in ritmul ei propriu de tesere si curgere fireasca prin matca arhetipala, traditional-culturala.

Aici salasluiesc originile increderii noastre in „a deveni o forma unica”, „a fi Eu”  si, mai departe curajul de „a face”, „a ne juca”, „a gandi”, „a actiona”. Am putea spune ca apare cu necesitate existenta unui timp individual, unui ritm propriu de creare si intalnire cu sine si cu celalalt. Fara capacitatea mediului de acordare la ritmul fiintei care tocmai se afla in procesul propriei creari, sufletul ce-si cauta definirea de sine va gasi o cale de a se salva doar prin complianta, prin incercarea de a se adapta cerintelor si ritmului mediului. Rolul compliantei apare ca unul de supravietuire, un conformism necesar acceptarii si convietuirii, insa cu ce pret?

Ne surprindem traind intr-o forma de hoinareala melancolica prin viata, in cautarea a ceva nestiut si totusi simtit-stiut, existent in profunzimile fiintei noastre, pana ce cadem epuizati, invinsi de lipsa vreunei directii sau a unei unelte-busola a sufletului, necesara simtirii-trairii. Aceasta pare sa fie o forma de existenta depresiv-melancolica, ce se arata uneori romantica sub imperiul dorului negandit si imposibil de numit.

O alta forma de existenta separata de sine, mai putin blanda decat cea melancolica, este o stare de alerta, o fuga continua dupa ceva, sub presiunea unor forte interioare persecutorii, de negandit si nerostit, imposibil de legat in vreun sens, ca si cum nu ne apartin, aceste elemente gasindu-si originile in vremurile timpurii ale existentei noastre, vremuri in care am fost poate nevoiti sa ne adaptam ritmului si fugii, timpului si nevoilor celorlalti, construindu-ne o identitate straina de noi, de ce ar fi dorit sinele nostru sa devina. Aici vom intalni oameni incapabili sa gandeasca, sa creeze, sa aiba amintiri si sa viseze, oameni cu nevoi permanente de altceva si altcineva, plictiseala constituind una dintre fortele persecutorii ale sufletului haituit in fuga sa fara sens.

Daca privim asupra sensului universal al verbelor „a face”, „a ne juca”, „a crea” si „a munci”, putem observa un lucru comun si anume sprijinirea lor pe „a actiona” si pe elementul masculin existent in fiecare fiinta umana, fie ea barbat sau femeie, asa dupa cum sustine Winnicott.

De asemenea, privind retrospectiv asupra scrierilor pe tema „suferintelor sufletesti”, putem observa, pana in acest moment, existenta unei structuri tridimensionale a sufletului individului uman. O prima dimensiune este cea raportata la sine, la viata sa interioara, o a doua dimensiune se refera la relatiile individului cu ceilalti, cu lumea, deci la viata sa exterioara, iar cea de-a treia are legatura cu actiunile individului, cu atitudinile si comportamentele sale, deci cu o dimensiune care se regaseste intre viata sa interioara si cea exterioara.

In aceasta a treia dimensiune, numita de Winnicott „spatiu potential” sau „loc de odihna pentru individul angajat in perpetua sarcina umana de a pastra realitatile interioara si exterioara separate si totusi interrelationate”, vorbim despre spatiul in care fiinta umana intalneste si recunoaste realitatea externa, traindu-se totodata pe sine in mijlocul acestei realitati.

Intr-o stare de sanatate si armonie sufleteasca, omul se poate trai pe sine plenar, creator si implinit in acest spatiu-matrice existent ca urmare a primei intalniri a sa cu mama sau persoana de ingrijire. Crearea acestui spatiu este ceea ce a facilitat candva crearea sinelui. Inexistenta spatiului este ceea ce nu poate permite diferentierea interior-exterior, sine-celalalt, a fi-a face. La inceputul vietii, mama ii permite bebelusului posibilitatea iluziei ca sanul ei face parte din el. Insa sarcina fundamentala a mamei este sa deziluzioneze treptat bebelusul.

Daca acest proces al iluziei-deziluziei a dat gres, „bebelusul nu poate avea acces la un lucru atat de normal ca intarcatul si nici la vreo reactie la intarcat”. Vorbim astfel de nediferentiere, de lipsa limitelor „baza” pentru a pastra separate realitatea interioara de cea exterioara, principiul placerii de cel al realitatii, sinele de celalalt, masculinul de feminine, precum si de o incapacitate de a actiona asupra realitatii exterioare din cauza nerecunoasterii ei, confuziei si neincrederii. Tot aici ne aflam intr-o zona in care origineaza adictiile de orice fel. Pentru a putea controla ceea ce se afla in afara noastra este necesar „sa facem” actiuni, doar gandirea si dorinta nefiind indeajuns, iar „sa faci” lucruri necesita timp si spatiu.

Ajungem astfel catre finalul calatoriei noastre prin labirintul dezvoltarii si crearii sufletului uman, printr-o invitatie la reflectare asupra posibilitatii sau imposibilitatii simtirii, gandirii si actionarii, in acord cu sinele nostru si cu realitatea exterioara, intr-o incercare de identificare a suferintelor sufletesti fata de „a face”, fata de alegerile noastre educationale si profesionale, intrebandu-ne: ”Ma trezesc cu bucurie dimineata?” sau ”Ma simt fericit si implinit la sfarsitul unei zile de lucru?” Sunt doar doua intrebari care ne pot ajuta sa reflectam asupra inceputului si sfarsitului unei zile din viata noastra, sa ne dam seama daca stim cine suntem, ce nevoi avem si incotro mergem.

Milner (1957), vorbeste despre existenta unui poet interior in fiecare dintre noi, stabilind o relatie intre jocul copiilor si concentrarea adultilor: „Momentele in care poetul original din fiecare dintre noi a creat lumea exterioara pentru noi, descoperind familiarul in nefamiliar, sunt probabil uitate de catre majoritatea oamenilor sau sunt pastrate intr-un anumit loc secret al memoriei, deoarece se aseamanau prea mult cu vizitele zeilor pentru a fi amestecate cu gandirea de zi cu zi”, capatand astfel un aspect de sacru.