Monica Geana

Freud spunea ca realitatea psihica este singura realitate adevarata. O realitate personala. Iar in starea de sanatate, aceasta realitate, zestrea experientelor noastre -adica ceea ce gandim, simtim, decodificam despre noi insine si despre altii, se conjuga armonios cu realitatea exterioara, impartasita cu altii. Astfel, lumea si viata devine o mare de posibilitati, un loc de cunoastere si explorare, iar persoana se simte pe sine in centrul acestei lumi, muncind, iubind, invatand, depasind obstacole, si mai ales, traind… si atunci ne-am putea opri aici, dupa primul paragraf.

Stim bine ca aceasta stare de lucruri, aceasta placerea de a trai, nu este o posesiune permanenta. Si normalitatea presupune fluctuatii. Cum altfel am putea distinge placerea de neplacere? Cum ne-am putea bucura de una fara cealalta? Presupunem deci, ca in lume exista placere, iar noi suntem in cautarea ei.

Nu e nevoie sa spun ca tot in lume exista si neplacere.

Si nu va veti mira ca sunt aceia dintre noi, porniti in cautarea ei.

Dar cum este posibil ca aceasta logica sa fie inversata?

Cum sa spui “Nu” placerii si “Da” durerii?

Trebuie spus ca aceasta alegere paradoxala este rareori constienta si deliberata. Constienta este o anumita stare de lucruri: fericirea, sau ceva bun, este undeva, dar nu in posesia persoanei. Fericirea o au altii. Realizarile personale si alte lucruri bune, isi pierd cu usurinta gustul si culoare, se uniformizeaza in acel spatiu gri, acolo unde guverneaza lipsa de speranta. Fericirea este, deci, mai putin reala decat este lipsa ei.

Acest tablou atat de complicat si de obscur al lucrurilor isi are totusi propria logica. Ranile acestor oameni vin de demult. Vin din acea perioada a existentei lor peste care s-a asezat uitarea. Poate asa cum incep povestile:

“A fost odata, ca niciodata” un pui de om care isi iubea mama neindurator. Cand se infrupta din laptele ei bun, poate ca o lovea cu piciorusele, sau o musca sau zgaria. Pofta lui pentru hrana ei buna si nelinistea, cresteau pe masura ce aceasta hrana intarzia sa vina.

Dar ce s-a intamplat oare cand aceasta hrana buna (si aici ma refer la orice fel de ingrijire) a intarziat mult? Ceva ce pentru bebelus ar fi putut sa insemne o eternitate. Ce simtiri si ce ganduri sa fi devenit atunci reale? Oare el a facut aceasta mama buna sa dispara? Nu? Atunci de ce nu mai e? Poate ca da. Si ce sa faca el cu atata suferinta?

Uneori prezenta ei il va alina, ii va infirma temerile, alterori venind atat de tarziu, atat de capricios, aceeasi prezenta il va umple de resentimente.

Va invata poate, ca absenta este mereu acolo, pe cand prezenta prea putina, prea tarzie. Poate va intelege ca iubirea lui este rea, ca ea consuma ceea ce iubeste, si ca ceea ce el iubeste dispare. Iar iubirea ei este mereu nesigura. Lucrurile bune pe care le au oamenii de oferit sunt mereu nesigure. Asta produce disperare.

Daca asemenea nefericite experiente care conduc catre aceasta logica a disperarii, se vor repeta atat de devreme, ele vor deveni atat de sigure, atat de reale, asa cum sunt copacii si lumina si scaunul pe care sta cel ce citeste acum.

Uitarea se va aseza peste aceste ganduri de la inceputul povestii. Si oamenii nu vor mai sti cum a inceput povestea lor. Vor ramane consecintele. Si celelate povesti pe care le vor crea pentru ei, nascute din experiente similare.

Andre Green scria: “Aceasta logica a disperarii are mereu acelasi scop: sa produca dovezi ca obiectul (oricine fata de care persoana are sentimente si de la care asteapta iubire) este, de fapt si de drept, rau, de neinteles si rejectant,” in virtutea atator experiente anterioare in care s-au simtit tratati rau, neintelesi si rejectati. “Cand isi ating scopul, au dovada, nu doar ca ei nu sunt capabili sa inspire iubire, dar iubirea altora nu e decat de fatada, supeficiala, in spatele careia isi ascund, de fapt, ura.”

Astfel, ceea ce stiu si inteleg ca fiind adevarat, se confirma inca o data. Exista un fel paradoxal de alinare in acesta reconfirmare. Adevarul personal se pastreaza intact. A crede si a spera raman rezervate celor care nu cunosc lumea in adevarata ei esenta. Aceasta este forma de gandire critica care suprima speranta, si pe care o numim cinism. Dar nici cinicul, acea persoana pe care viata a avut sa-l invete cate ceva, nu renunta definitiv la speranta. In virtutea ei, unii vor descoperi curajul de a cere ajutor unui specialist.

Maya Angelou scria: “Sunt convinsa ca oamenii nu se maturizeaza. Ne gasim locuri de parcare si ne platim facturile. Indraznim sa facem copii si numim asta a ne maturiza. Cred ca, in mare parte, ceea ce facem este sa imbatranim. In corpurile noastre, pe fetele noastre, caram acumulari de ani, dar, in general, cine suntem cu adevarat, copiii din noi, sunt inca inocenti si timizi ca magnoliile.”

Ca si Maya Angelou, si ca toti cei ce cultiva speranta, cel care isi ofera ajutorul de specialitate, nu va ignora realitatea unei “imbatraniri timpurii”, dar va miza mereu pe fortele vitale ale celui ce ii cere ajutorul, pe iubirea lui, fie ea si neinduratoare.