Psih. Mihaela Apostol

Maria il iubea pe Ion. Si Ion o iubea pe Maria. Niciunul dintre ei, insa, nu stia ca celalalt il iubeste. Nu stiau nici cine este celalalt. Dar, pentru ca Maria nu-l cunoscuse inca pe Ion, si-l imagina “imbracat” in hainele potrivite nevoilor ei interioare. Era barbatul care-i putea acoperi lipsurile, care o putea intelege, care-i putea oferi protectie. In acest timp a trait cu fantasma lui: l-a iubit, l-a sustinut, i-a acceptat iubirea si sprijinul. Avea nevoie de el, dar acesta nu aparea.

Desi fusese crescuta la tara, Maria nu se multumea cu jumatati de masura;  avea un spirit liber, o nazuinta catre cunoastere,  cautand mereu sa-si depaseasca conditia. Voia sa inteleaga cine este ea sa se impace cu sentimentele si gandurile ei si sa convietuiasca in armonie cu ele.

L-a asteptat pe Ion pana cand a inteles ca nu poate sta pe loc, ca nu poate primi ceva din exterior care sa-i implineasca asteptarile pana nu va sti ce-si doreste cu adevarat.

A mers la terapie. Acum, psihanalistul luase locul lui Ion in sufletul ei. Pentru ca acesta era un personaj fad, despre care nu stia mare lucru in afara de faptul ca a sprijit-o si i-a aratat empatie, Maria a crezut ca-l gasise pe Ion. Hainele i se potriveau perfect. De data aceasta transferul ei avea obiect. Acesta a indrumat-o sa vada originea framantarilor, cum se manifesta acestea prin simturile ei si cum au modelat-o in persoana care era. A inteles ca era expresia nevoilor ei, ca ceea ce astepta de la Ion, era ceea ce ii lipsea ei. Avea nevoie sa umple golurile cu care crescuse. Maria a inteles si ca nu trebuie sa merga impiedicandu-se de acele spatii libere si ca poate sa le umple fara ajutorul lui Ion.

Tarziu, dupa ce a trecut cu terapeutul prin travaliul intelegerii si  suferintele transformarii, Ion nu mai parea atat de interesant. Nu mai avea nevoie de el. Linistea ei interioara nu mai era conditionata de un obiect exterior. Capatase libertatea de a-si permite siesi sa existe, sa fie prezenta, sa gandeasca, sa vorbeasca, sa actioneze, sa fantasmeze fara constrangeri de falsa moralitate sau norme religioase absurde, fara a-i fi teama. Maria se maturizase. Nu se mai simtea dependenta sau neajutorata, nu se mai temea de singuratate. Pentru ca acum putea trai alaturi si in pace cu ea insasi, putea iubi fara a primi iubire, putea ajuta fara a astepta aprecieri, putea gresi fara a da socoteala si fara a se simti vinovata, putea sa se simta perfecta chiar si atunci cand esua, putea face din ceea ce-i placea o arta. Era autentica.

Nu putem sa nu ne intrebam cum ar fi decurs relatia Mariei cu Ion, daca Ion ar fi putut contine suferinta si nevoile Mariei si pentru cat timp, daca aceasta continere ar fi fost suficienta pentru vindecarea ei sau cand, cei doi, s-ar fi trezit din iluzia unei relatii frumoase…

Dar acum Maria il iubea pe Vasile. In fantasmele ei acesta avea “straie” mai cochete decat ale lui Ion, o atitudine increzatoare si parea ca stapaneste clipa.  Ea nu avea nevoie de el sa compenseze lipsuri. Il admira in aceeasi masura in care se aprecia pe sine. Se vedea impreuna cu el facand ceea ce le place, crescand impreuna in spirit si creand un spatiu plin de liniste, de simplitate. Nu era o alianta bazata pe nevoi, ci, dimpotriva, pe independenta, pe respect, pe apreciere reciproca, pe libertate. Alaturi de el isi permitea sa fie fragila, pentru ca se simtea protejata, sa fie naturala, pentru ca era valorificata,  sa fie increzatoare pentru ca era sustinuta sau temerara pentru ca era incurajata.

Pe Vasile il astepta acum Maria, iar terapia continua…