Ioana Berechet

Iertarea este un subiect abordat mai ales in religie, in scrieri spirituale si mai putin in psihanaliza.

Shahrzad Siassi scrie despre acesta tema in “Iertare, acceptare si importanta asteptarilor”,  referindu-se la relatiile noastre. Astfel, relatiile intime in care asteptarile au fost mari si implinirea acestora a esuat, trauma produce rani narcisice, iertarea devine o sarcina grea pentru ca eul sa poata restabili balanta stimei de sine. Shahrzad Siassi sustine ca succesul unei analize privind relatia subiectului cu ceilalti si cu trauma, exista in 3 situatii diferite:

• atunci cand asteptarile din relatia respectiva erau minime este suficienta doar o acceptare a raufacatorului fara sa fie simtita nevoia de iertare.
• atunci cand asteptarile de la relatia intima au fost mari, persoana poate invata sa accepte trauma fara dorinta sau nevoie de iertare a raufacatorului.
• in cazul unor frustrari dureroase pricinuite de asteptari foarte mari de la o relatie intima, persoana isi poate ierta agresorul doar daca in el exista suficiente valente, legaturi pozitive de salvat.

Aceste diferente se formeaza in functie de severitatea traumei si de natura legaturii cu celalalt.

Dezamagirea asteptarilor distruge relatiile si totodata echilibrul narcisic, stima de sine, a  subiectului, rezultand astfel o modalitate de aparare caracteristica structurii personalitatii lui, aparare centrata mai mult pe cantitate decat pe calitatea experientei. Aceste asteptari pierdute necesita un doliu la capatul caruia individul face o alegere privind relatia esuata: ori doreste sa refuze semnificatia intrapsihica, ori doreste sa restabileasca relatia in ciuda esecului trecut, intr-o lumina noua data de largirea limitelor constientizarii.

Sentimente ca razbunarea, culpabilitatea, orgoliul, ura fac ca iertarea sa apara ca o reparatie si o restabilire a echilibrului narcisic.

Iertarea este un concept care se intrepatrunde cu acceptarea si reconcilierea. Acceptarea este un proces mai degraba psihologic decat practic care presupune straduinta efectuarii doliului pentru pierderea suferita, depasirea sentimentului de victimizare si ajungerea la un acord cu lumea; reconcilierea sau impacarea este o alegere pragmatica de a trece peste ceea ce s-a intamplat; iertarea necesita o munca substantiala ca o consecinta similara si complementara efectuarii doliului. Exista o subtila dar semnificativa diferenta intre iertarea ca eliberare de ranchiuna si iertarea ca mijloc de autoreglare a stimei de sine.

In psihanaliza, iertarea este privita ca un proces puternic, ca o nevoie a unui inconstient sanatos, o nevoie a Eu-lui, nu a Supra-Eu-lui de a-si reconstrui personalitatea, de a reface legatura rupta sau pierduta cu o persoana a carei impact a avut un efect de saracire a Eu-lui.

In contrast cu iertarea, literatura psihanalitica s-a concentrat mult pe culpabilitate. Exista o stransa legatura intre sentimentul de vinovatie si nevoia de iertare ca reparatie. Si aici ma refer atat la iertarea persoanei care a produs dezamagirea, cat si la iertarea de sine. Intr-o terapie personala sau intr-un proces de introspectie, incepem sa fim constienti de propria noastra distructivitate, de potentialul nostru agresiv si devenim capabili sa elaboram si sa integram sentimente ca ura, invidia, dorinta de razbunare si totodata sentimente ca vinovatia, rusinea, nevoie de impacare, de iertare, de iubire.

O perspectiva a iertarii ca reparatie este constientizarea rolurilor de victima si/sau de agresor, a sentimentelor de vinovatie si de rusine in antiteza sau chiar impreuna cu ura, orgoliul si razbunarea. Intelegerea motivatiilor agresorului contribuie la initierea parcursului de iertare; urmeaza, apoi, acceptarea faptului ca toti gresim, recunoasterea potentialului propriu de agresivitate si al defectelor personale. Uneori oglindirea cu “agresorul”, atunci cand situatia o permite, ofera un grad mai profund de iertare.

Sunt cazuri cand vina nu poate fi constientizata de aici rezultand  nevoia inconstientului de a primi o pedeapsa ca urmare a unei vinovatii inconstiente, ca o aparare impotriva remuscariilor; este o eschivare cronica manifestata prin depresie si anxietate. De multe ori aici iertarea nu poate fi conceputa, nici oferita, nici acceptata. Sunt situatii in care subiectul a contribuit (sau crede ca a contribuit) intr-un fel sau altul la provocarea traumei, iar agresiunea devine o pedeapsa asteptata si meritata. In cazul mai multor tulburari psihice apar situatii in care victima si agresorul sunt una si aceeasi persoana, atunci cand pulsiunile agresive sunt intoarse spre interior si agresiunea devine o pedeapsa asteptata. Beneficiul tuturor acestor lucruri poate fi diminuarea sentimentului personal de vinovatie. Acest mecanism este intalnit in tulburari de anxietate, in atacuri de panica, in depresii nevrotice, in melancolii.

 “Trebuie sa ne iertam pe noi si abia apoi pe ceilalti” spune autoarea Alice Wheaton. Cred ca exista o stransa legatura intre capacitatea de a se ierta pe sine si capacitatea de a-i ierta pe ceilalti.

Lindsey Nichols spune ca „scopul real al vietii este sa crezi ca exista ceva de invatat din fiecare situatie… Speranta pare pentru mine ca o balanta intre ceva ce iti doresti si ceva de care ti-e teama, pe cand credinta necesita o intelegere mai profunda a locului cuiva in univers, in special a vulnerabilitatii si dependentei de ceilalti.”

 Indiferent daca este nevoie sa fie iertat un intreg sistem, o multime de oameni, sau un singur om (mama sau alta figura de atasament), procesele psihice care faciliteaza acesta atitudine de iertare sunt individuale, inradacinate in structura psihica a fiecarui individ, indiferent de evenimentul traumatic la care a luat parte.

Din punctul de vedere al practicii, psihoterapia ca proces reparator si de reconstructie a personalitatii pacientului, regasesc iertarea ca fiind resimtita mai degraba ca un efect al acestui demers. Vedem iertarea ca fiind strans legata de intelegere; experienta traumatica poate fi elaborata si integrata doar daca a fost inteleasa, daca lucrurile au capatat un sens. Iertarea se petrece treptat, odata cu dezvoltarea noastra emotionala, cu cresterea tolerantei si a aceptarii trecutului, ca o consecinta a  maturizarii Eu-lui care devine din ce in ce mai capabil sa traiasca cu cicatricile sale. Capacitatea de mentalizare, de introiectie si nivelul de inteligenta corelate cu gradul de fragilitate al Eu-lui sunt premise importante in parcurgerea unei analize de succes si in potentialul pacientului de vindecare.