Corneliu Irimia
Alina este in al doilea an de terapie. Are 30 de ani. Ea a devenit, acum, capabila sa puna in cuvinte relatia cu propria mama care, se pare, impreuna cu absenta tatalui, i-a marcat relatiile de iubire de mai tarziu.
Era legata de mama ei prin multe canale invizibile. Prin unul curgea substanta vitala a iubirii, mai exact a dependentei: «fara tine nu pot trai!» Existau si canale intrerupte, astupate de ea sau de mama ei: neintelegerea, invidia, reprosul, chiar si o ura care impiedica curgerea lina a unei relatii armonioase.
Ea spune intr-o sedinta: In copilarie, acum imi dau seama, ii spuneam mamei mele, fara incetare: «Da-mi! Da-mi! Da-mi iubirea ta, da-mi energia ta, da-mi banii tai, atentia ta! Astept fluxul neintrerupt care vine de la tine, imi deschid supapele sufletului pentru «laptele» tau. Orice ar reprezenta acest «lapte», el imi da un sens pentru viata. Substanta daruita de tine, iubirea, se indrepta catre identitatea mea, catre «locul meu in lume». Fluxul tau imi construia sinele, imi construia increderea. Cand stateam in fata oglinzii, ma ajuta sa ma vad in oglinda, sa ma plac, oricine as fi fost in acel moment. Cand nu eram intr-o relatie buna cu tine, ajungeam sa arunc doar dispret catre imaginea mea reflectata pe care o vedeam ca pe o straina, demna de a fi aruncata la gunoi, uitata.
Iubirea ta m-a invatat, cred, cum sa fiu in relatie cu ceilalti. Sclipirea din ochii tai imi spune cine sunt eu si cine este celalalt. Ce imi dai tu pot da eu mai departe. Ce mi-ai oferit tu, imi dau seama acum, astept si de la viitorul meu iubit. Oare imi va da el empatia, ascultarea, grija, inlantuirea drumului impreuna? Asta cer de la prietenii mei, nu este mult, dar, pana acum, nu am obtinut niciodata.
Mama a fost distrusa de ura tatalui meu. Pe cand eu aveam 10 ani, o vedeam in lacrimi, ingenuncheata de durerea de a fi respinsa. Aflata in fatza depresiei, a durerii ei care ma fascina parca, m-am lasat prinsa in mrejele durerii ei. M-am hotarat pe tacute, definitiv, fara sa pot gandi altceva, ca ii voi vindeca sufletul ranit. M-am asezat in fata ei, langa ea, mereu prezenta, insotindu-i fiecare lacrima, aducandu-i tot ce credeam eu ca este vindecator. «Nu il mai ai pe el, desi este prezent fizic, dar ma ai pe mine, total, definitiv. Nu voi iubi pe altcineva, nu il iubesc pe el, cel care te-a facut sa suferi, te iubesc doar pe tine. Esti unica, aceasta certitudine – pe care el ti-a luat-o – o poti obtine, acum, de la mine»; «Da-mi mie suferinta ta, tristetea ta», parca ii spuneam. «O iau de pe tine ca pe o haina prea grea si o duc eu. Sunt doar un copil, dar pot sa o duc, sa o interiorizez, sa las acest musafir dureros, dar dorit, in mijlocul meu». Cred ca in acel moment am sadit, in mine, semintele gandului ca voi fi o femeie mereu parasita. Asta trebuie sa fie. Atunci i-am promis, fara sa stiu, ca voi suferi cu ea aceiasi suferinta, i-am promis ca vom fi la fel, ca nu va fi singura in acel doliu dureros. Nici nu cred ca a inteles ce am facut pentru ea, eram un copil, nu puteam exprima toate aceste sentimente. Nici acum, nici macar eu nu ma inteleg prea bine. Totul a fost fara cuvinte. Viata mea a fost trasata, parca, definitiv, atunci.
Ma gandesc ca orgoliul meu a fost sa devin, astfel, egala ta. Daca il inlocuiam pe tata in inima ta, eram egala lui. Intram in lumea ta, a adultilor. Prea repede, intr-adevar, cu consecinte nefaste, dar ce poate dori un copil mai mult decat sa fie mare?
Din momentul in care te-ai separat, sufleteste, de tata – pentru ca fizic ati ramas multi ani, grei, impreuna – ai devenit doar o mama. Femeia, iubita, corpul tau, inima care ar fi putut tresalta de iubire pentru un barbat au fost uitate. Oare declaratia mea tacita de fidelitate te-a facut sa imi dai mie fidelitatea ta, sa lasi de-o parte feminitatea care nu isi avea locul in relatia mama-fiica? Oare, fara sa vreau, ti-am cerut eu asta? Oricum, asta s-a intamplat.
Traind langa tine, cea noua, am uitat sa imi reamintesc, mai tarziu, cum sa fiu o fiinta a placerii de a fi cu un altul, cu un barbat, cum sa fiu o fiinta a relatiilor senzuale. «Asistentele medicale», nu-i asa, isi ingroapa senzualitatea, uita de ele. In mine dormiteaza, nostalgic, dorul dupa o relatie implinita. Am vrut de la prietenii mei barbati doar tandrete iar ei au vrut doar sex. Haina celei care alina (ma chema Alina) a fost observata, pe cand eram adolescenta, apoi adulta, de cei care care aveau nevoie de mine ca de o pomada pentru suferinta in dragoste. Procedurile mele erau deja perfectionate din relatia cu mama. M-am indragostit de un coleg de scoala care plangea pentru ca fusese nefericit cu o alta. M-am asezat tacuta, cu inima tresaltand de emotie, fara cuvinte, in pozitia confidentei, a celei pline de empatie, cea care sterge lacrimile discret. Asistenta medicala a sufletelor impovarate ! Credeam ca prezenta mea iubitoare il va salva de depresie, de doliul dupa cealalta, ca imi va rasplati iubirea cu fidelitatea, constantza, iubirea lui. Bineinteles ca nu a fost asa.
Imbracandu-ma cu suferinta mamei, am dat suferintei locul intai in viata. Bucuria celorlalti mi se parea superficiala. Bucuria de a trai mi se parea superficiala. M-am retras destul de mult pipaindu-mi parca, in permanenta, ranile induse de relatia mamei cu tata. M-am izolat. Doar eu si mama pe o insula a noastra pe care veneau rar alti oameni, alti prieteni. Tanjeam dupa o prietenie adevarata dar imi si era foarte teama de ea. In liceu, sexualitatea afisata de colegele mele mi s-a parut prea brusca, prea departe de cee ce era viata cu adevarat. Dorul de tatal meu, pe care il vedeam rar, dar si doliul preluat de la mama era in contradictie cu sexualitatea. Probabil ca ea exista. Nu mai stiu cum faceam sa nu o aud, sa nu o percep in corpul meu. Doar mult mai tarziu am aflat ca exista ceva care se numeste… nici acum nu pot rosti usor cuvantul «masturbare». Au aparut placeri complet noi dar si o enorma rusine, vinovatie, sentimentul ca sunt o ratata, o straina. Fantasmam relatii minunate cu barbati pe care ii idealizam dar pe care, in realitate, ii tineam la distanta cu un succes pe care, acum, il regret enorm.
Intelectul, invatatul, scoala, au devenit, compensatoriu, lucrurile pe care ma puteam baza. Scoala avea ceva indoliat pentru ca era bazata pe renuntare, pe interdictii, pe accentul pus pe reununtarea la placere. Pentru mine era doar un bun pretext sa ma ascund, sa fac sa treaca timpul, sa ma indepartez de mine insumi, de ceilalti. Inregimentandu-ma, imbracata in uniforma, harnica, ratam drumul catre mine insami, centrata fiind pe memorarea temelor pe care mi le dadeau profesorii. Ma negam pe mine ca sa fac loc in mine pentru atatea cunostinte pe care, acum, le vad ca inutile. In plus ratam mereu sa iau un premiu. Nu suportam concurenta, nu suportam sa fiu in conflict cu primii din clasa, sa lupt cu ei, sa ii inving. Daca as fi luat un premiu ar fi trebuit sa ma fi supus invidiei clasei, sa am ceea ce ei nu aveau, premiul cel mare, si asta imi era imposibil.
– Va urma. –
Nota : acest text este o fictiune.